Poezie pentru suflet zbuciumat


Drumul nesfarsit al dorului            REPETABILA POVESTE           de Adrian Paunescu

Cine are parinti ,pe pamant nu in gand  

Mai aude si-n somn ochii lumii plangand

Ca am fost,sau n-am fost,sau ca suntem cuminti,

Aastazi imbatranind ne e dor de parinti.

Ce parinti?Niste oameni ce nu mai au loc   

De atatia copii si de-atat nenoroc  

Niste cruci ,inca vii,respirand tot mai greu ,

Sunt parintii acestia ce ofteaza mereu  .  

Ce parinti?Niste oameni, acolo si ei  ,

Care stiu dureros ce e suta de lei  .

De sunt tineri sau nu ,dupa actele lor ,  

Nu conteaza de loc,ei albira de dor  

Sa le fie copilul c-o treapta mai domn,

Cata munca in plus,si ce chin,cat nesomn!

Chiar acuma, cand scriu,ca si cand as urla,

Eu ii stiu si ii simt ,patimind undeva.

Ne-amintim ,si de ei ,dupa lungi saptamani

Fii batrani ce suntem,cu parintii batrani.

Daca lemne si-au luat,daca oasele-i dor,

Daca nu au murit tristi in casele lor…

Intre ei si copii e-o prasila de caini,

Si e umbra de plumb a preazilnicei paini.

Cine are parinti ,pe pamant nu in gand,

Mai aude si-n somn ochii lumii plangand.

Ca din toate ce sunt ,cel mai greu e sa fii

Nu copil de parinti,ci parinte de fii.

Ochii lumii plangand,lacrimi multe s-au plans

Insa pentru potop,inca nu-i de ajuns.

Mai avem noi parinti?Mai au dansii copii?

Pe pamantul de cruci,numai om sa nu fii,

Umiliti de nevoi si cu capul plecat,

Intr-un biet orasel,intr-o zare de sat,

Mai asteapta si -acum,semne de la stramosi,

Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,

Si ca niste stafii,ies arare la porti

Despre noi povestind ,ca de mosii lor morti.

Cine are parinti,inca nu e pierdut,

Cine are parinti,are inca trecut.

Ne-au facut,ne-au crescut,ne-au adus pana aci,

Unde avem si noi insine ai nostri copii.

Enervanti pot parea ,cand n-ai ce sa-i mai rogi,

Si in genere sunt si nitel pisalogi.

Ba nu vad,ba n-aud,ba fac pasii prea mici,

Ba-i nevoie prea mult sa le spui si explici,

Cocosati,cocarjati,intr-un ritm infernal,

Te intreaba de stii de vre-un sef de spital,

Nu-i asa ca te-apuca o mila de tot,

Mai cu seama de faptul ca ei nu mai pot?

Ca povara ii simti,si ei stiu ca-i asa

Si se uita la tine ca si cum te-ar ruga…

Mai avem,mai avem scurta vreme de dus

Pe constiinta povara acestui apus.

Si pe urma vom fi foarte liberi sub cer,

Se vor imputina cei ce n-au si ne cer.

Iar cand vom incepe si noi a simti

Ca povara suntem,pentru -ai nostri copii,

Si-abia intr-un trist si departe tarziu,

Cand vom sti disperati vesti,ce azi nu se stiu,

Vom pricepe de ce fiii uita curand,

Si nu vad nici un ochi de pe lume plangand,

Si de ce inca nu e potop pe cuprins,

Desi ploua mereu,desi pururi a nins,

Desi lumea in care parinti am ajuns

De-o vecie e mereu zguduita de plans.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: