mai multe…despre…

“Într-o zi, un înger zbura în văzduhul limpede legănîndu-se printre stelele strălucitoare. La fiecare stea se oprea şi culegea o floare la întîmplare. Şi după ce adunase cîte una din fiecare lume a universului, făcînd astfel în braţe un buchet ceresc, s-a pogorît pe Pămînt şi a cules şi de aici o floare la întîmplare. Apoi, urcă din nou la cer şi dispăru sub bolta de azur. Florile de pe Pământ, care îl zăriseră pe îngerul strălucitor, fără a vedea însă şi floarea ce o luase, se întrebau geloase care dintre ele era fericita surioară pe care o alesese îngerul şi o luase cu sine. “Este un trandafir”, spuneau trandafirii. “Este un crin alb ca şi el”, spuneau superbii crini. “Nu, este o floare de portocal cu parfum divin”, încercau să convingă portocalii. “Vă spun eu, suratelor, că nu poate fi decât o lalea”, strigă fălindu-se o lalea splendidă. Chiar şi violeta, atât de modestă de obicei, aspira la cinstea de a avea o soră în Rai şi susţinea cu blîndeţe că îngerul luase cu el o violetă. Singur, ghiocelul stătea deoparte, în tăcere. Celelalte flori uitaseră de el.
Deodată, din înaltul cerului o lacrimă ca o perlă căzu şi prinse a străluci pe ghiocelul cu tulpiniţa frîntă. Îngerul nu mai apăru; însă o voce divină străbătu văzduhul înmiresmat, ca o rugă blîndă şi necontenită. “Biată floare, zise, floare cu adevărat modestă; pentru că te-am vătămat, cere-mi o răsplată; spune-mi, ce doreşti?” “Mai nimic”, răspunse ghiocelul. “Vrei parfumul trandafirului?” “Nu.” “Strălucirea lalelei?” “Nu.” “Albastrul brebenelului?” “Nu.” “Frunza parfumată a lămîiului?” “Nu.” “Atunci, ce doreşti?” “Pentru că îţi face plăcere să-mi oferi un dar, Stăpîne, dă-mi voie să mă nasc şi să înfloresc iarna, sub zăpadă şi promoroacă şi fă ca la mireasma mea îmbătătoare, la apariţia mea binecuvîntată, oamenii înăspriţi şi înfriguraţi de vînt şi de ger să se simtă încălziţi şi întăriţi de speranţa apropiatei primăveri, a soarelui de foc cu raze divine.” Din ziua aceea, ghiocelul este totdeauna prima floare care ne zîmbeşte după urîcioasa iarnă, alb ca şi cum ar mai purta încă urma lacrimii sfinte.”
Îngerul şi ghiocelul
de IULIA HAŞDEU
(14 nov.1869 –29 sept.1888) a fost o tânără scriitoare și intelectuală română, poetă de limba franceză, fiică unică a savantului Bogdan Petriceicu Haşdeu.A fost un copil supradotat,prima româncă plecată să studieze la Sorbona.A murit la doar 19 ani,bolnavă de tuberculoză.Opera Iuliei Hasdeu aproape în totalitate este postumă.
Legenda ghiocelului am găsit-o în:
http://jurnalul.ro/special-jurnalul/reportaje/legendele-ghiocelului-638090.html
**********
Nici iarna aceasta care a fost bogată în zăpadă nu am reuşit să mă întîlnesc pe aici cu gingaşul ghiocel.Întîmpin totuşi prima zi de martie cu floricelele care cresc spontan pe aici pe la noi.În grădină nu prea au ieşit,încă se mai văd urmele ultimului frig.
Să fie o primăvară cu cer senin,luminoasă şi mai ales paşnică, pentru lumea toată!