ÎNDEMN LA SIMPLITATE

„Omul a purtat in decursul vremurilor o luptă tragică pentru cîştigarea unui prisos de bine. În epoca modernă, acest bine a fost văzut sub forma progresului şi a civilizaţiei. Singur sau în mijlocul societăţii, omul s-a străduit în acest sens.Socotit în roadele sale, astăzi, după trecere de vreme, progresul continuu s-a dovedit înşelător. Omul modern a avut o sete de mai bine, dar nu s-a aplecat îndeajuns asupra naturii acestui bine. Punctul luminos, unificator a lipsit. Lumea nouă s-a încrezut prea mult în civilizaţie şi progres, dar nimeni nu a stat să se gîndească ce anume sînt acestea pentru fiinţa spirituală a omului. Şi atunci, drumurile s-au deosebit, după cum deosebite erau idealurile.Civilizaţia acestei ultime epoci istorice a făcut din om „o fiinţă complexă”. Găsim în această tendinţă şi stare a sufletului contemporan o caracteristică a vieţii moderne, dornică de progres.Însă, cu cît omul şi-a creat mai multe nevoi, semn al unei înalte trepte de civilizaţie, cu atît el a devenit mai puţin stăpîn pe sine, cu atît a fost mai puţin liber.Sufletul său, aparent înălţat, devenise lipsit de putere, se subţiase şi se complicase.Cuprinzînd ceea ce nu-i era firesc, renunţînd la ceea ce îi era esenţial, pentru podoabă, şi-a pierdut adevărata frumuseţe şi tărie. Viaţa interioară a omului a avut toate aparenţele unei creşteri adevărate; în realitate, s-a petrecut o sărăcire din cauză că această creştere nu era organică, ci era haotică. Nevoia de a corespunde vremurilor, ambiţiile şi gusturile nenumărate,tot rafinamentul intelectual şi estetic l-au sedus şi l-au îndemnat către o lume a decorativului şi inutilului. […] Pentru ca o înnoire să fie posibilă, omul trebuie să renunţe la aceste podoabe ale modernismului, pentru a se reîntoarce către elementele originare ale făpturii sale. Nu poate fi vorba de o renunţare la progres şi nici de o întoarcere la „starea naturală” de care vorbeşte un filosof francez, ci de mergerea înainte pe calea deschisă nouă în dezvoltarea omeniei şi a tuturor virtuţilor ce o alcătuiesc. Ce înseamnă pentru noi întoarcere? înseamnă renunţare la inutil, la rugina sufletului. Ce înseamnă dezvoltare ? Ce înseamnă progres ? înseamnă creştere din sîmburele fiinţei, înseamnă, în limita superioară, înflorire. Aceasta înseamnă a fi cult, a fi om superior, a fi distins şi complex: înflorire. Să ajungi să-ţi exprimi esenţa. Nu întoarcere deci, nu oprire, ci creştere deplină şi firească.Aici se aşază simplitatea. Simplitatea este starea morală a omului care se mişcă esenţial si sincer. Simplitatea în etică, întocmai ca şi estetica inseamnă linie de forţă. Liniile acestea dau sens făpturii.Simplitatea ca stare morală este o stare originară, legată de începutul fiinţei. De aceea Evanghelia, Cartea simplităţii şi a performanţei, orbeşte de simplitate dînd ca exemplu copilul şi profetul. Fiind originară, simplitatea este o stare a firii, o stare a celor care păstrează legătura cu Dumnezeu. Nefiind legată de poverile podoabelor inutile, simplitatea dă omului un echilibru interior, o tărie şi o mare stăpânire de sine. Omul simplu rămâne cu sine, curat şi întreg, liber de elementele inutile, adăugate, exterioare. Omul simplu trăieşte viaţa din plin şi firesc; o trăieşte astfel pentru că este în ea.Simplitatea dă o siguranţă şi o certitudine interioară adevărate, dă putere de depăşire a contingenţelor şi viciilor apăsătoare. Pe calea simplităţii, omul se împlineşte pentru că trăieşte firesc şi esenţial.Simplitatea este starea morală prin care o seamă de taine ni se deschid. Firescul şi armonia ei o fac să rodească şi pe o altă dimensiune a vieţii, aceea a orizontului deschis. Sensul vieţii este prins mai uşor şi mai adevărat de către omul simplu decât de omul complicat, pentru că cel dintîi păstrează direct legătura cu viaţa, avînd totodată simţul realităţii aparente şi tainice. A fi simplu înseamnă a fi în viaţă, a fi în viaţă înseamnă a-i trăi şi cunoaşte sensurile. Sensul vieţii nu poate fi prins stînd în afara ei, călcînd pe un drum artificial. Omul simplu trăieşte cu ochii aţintiţi la distanţele mari ale lumii.

Din aceste elemente şi înfăţişări ale simplităţii înţelegem cum acela care trăieşte cu adevărat în simplitate ajunge să trăiască şi în lumină, în frumuseţe. Fiinţa sa interioară, aparent mică, are dimensiuni foarte mari, neînţelese de cei care judecă după criteriile civilizaţiei burgheze. Omul simplu ajunge să cunoască adîncurile si să cuprindă lumea, să se înrădăcineze în loc rodnic. Liber de orice povară morală sau materială, el merge pe căile fireşti ale omeniei;cugetul şi fapta sa nu sunt legate de lucruri slabe, ci de tării ascunse. .Bucuria trăirii în simplitate poate fi înţeleasă din libertatea şi rodnicia pe care le câştigă omul.Omul simplu este o făptură vie; este o făptură originară, de mare plinătate şi echilibru interior.”
de ERNEST BERNEA
(Sociolog,etnograf şi filozof,a fost unul dintre intelectualii de marcă ai perioadei interbelice(28 martie 1905, –14 noiembrie 1990)

ÎNDEMN LA SIMPLITATE
sursa
http://ro.scribd.com/doc/79961408/Ernest-Bernea-Indemn-la-simplitate
„Omul de azi confundă complexitatea cu complicaţia; acesta este numele adevărat al stării sale interioare şi sociale. De aceea este atât de greu de satisfăcut, de aceea este atât de nefericit. Omul despre care vorbim este mereu nemulţumit, mereu ridicat împotriva condiţiilor existente şi a vieţii însăşi.”novse lasa seara

14 nov

CER ROŞU

Aseară bucătăream şi eu ceva- un desert ,o budincă dulce adică, şi mă gîndeam la poduri.
Da,la poduri!
Citisem ce de multe ziduri(dar şi garduri,graniţe cît mai solide etc) au construit oamenii de-a lungul timpului şi cît de puţine poduri.De fapt îmi imaginam că pe” Rîul Disperării” pe care trăim avem nevoie de un „pod al speranţei”.

„Din toate cîte le înalţă
şi le zideşte omul din instinct vital, nimic nu este mai bun şi mai vrednic de ochii mei decît podurile. Ele sînt mai importante decît casele, mai sfinte, căci sînt mai obşteşti decît templele. Ale tuturor,egale cu toată lumea, folositoare, sînt durate întotdeauna cu chibzuinţă, în locul în care se întretaie cele mai multe trebuinţe ale oamenilor, mai trainice decît alte construcţii şi fără să slujească unor scopuri rele sau ascunse.

Căci totul este o trecere, un pod ale cărui capete se pierd în infinit şi faţă de care toate podurile de pe pămînt nu sînt decît nişte jucării copilăreşti, nişte simboluri palide. Iar toate speranţele noastre ne stau în faţă, pe malul celălalt.”
Ivo Andric
(1892 – 1975)

Scriitor şi diplomat iugoslav, originar din Bosnia

Premiul Nobel pentru literatură – 1961

Şi-n timp ce gîndurile -mi ” urcaseră pe pod” aud copiii de afară:
-„Arde pe cer…vino să vezi…”
O luase inima la galop,într-o secundă am ajuns acolo…
Era vorba de apusul soarelui,era roşu cerul …of,cum mă pot speria ei care nu ştiu perfect româneşte şi eu cu spaimele mele

Şi nici încărcătorul de la camera digitală nu mai funcţiona aşa că repede cu telefonul pe cerul”care ardea”.

parca a luat focrosu cerapus de octombrie

 

 

 

budincaUn meteorolog explică de ce uneori cerul este atît de colorat.

http://news.nationalgeographic.com/news/2013/10/131027-sunset-sky-change-color-red-clouds-science/

%d blogeri au apreciat asta: