POETUL PLASTIC AL FLORILOR

In noaptea de 27 iunie 1916 s-a stins din viata pictorul florilor Stefan Luchian(la Bucuresti)-n.1868

„Soarta îi este potrivnica, boala si saracia materiala mergând mâna în mâna… continua totusi sa lucreze cu frenezie si pâna în anul 1915 expune neîntrerupt la diverse expozitii. Prezenta eminenta în viata artistica a timpului, Luchian nu cunoaste pentru multa vreme succesul. Astfel, la expozitia sa din 1905, singurul cumparator al unui tablou a fost pictorul Grigorescu. Un grup restrâns de admiratori si prieteni îl aclama, conditia sa materiala continua însa sa fie dintre cele mai precare.

Din 1909 pâna la sfârsitul vietii va fi tintuit în fotoliu. Fixase însa în memorie „splendorile scânteietoare” ale peisajului românesc, pe care îl va reda într-o serie întreaga de opere, adevarate miracole de simplitate si de finete, de sinteza cromatica si  arhitecturala a formelor, de colorit stralucit si delicat totodata. Tehnicii uleiului Luchian îi alatura, pentru peisaj si pentru multe dintre naturile moarte cu flori, pastelul, cu care ajunge la o maiestrie neegalata. Fluiditatea contururilor, delicatetea catifelata a petalelor, le-a evocat cel mai bine prin intermediul pastelului. Luchian începuse sa picteze flori mai dinainte, dar abia din 1908 el îsi concentreaza în aceasta directie toata energia creatoare, toata pasiunea pentru natura, toata dragostea pentru viata si pentru frumos. Iata de ce „florile” lui Luchian au acea intensitate aproape dramatica a sentimentului, acea lumina interioara, acea simplitate grava care fac din multe dintre ele – este de ajuns sa mentionam Anemonele – adevarate capodopere.
Catre sfârsitul vietii nu mai putea tine penelul cu degetele paralizate. Punea pe cineva sa i-l lege de încheietura mâinii. Astfel sfârsea, în flacara unei inepuizabile pasiuni pentru arta sa, viata unui pictor.”

frag.dinWikipedia

biografie Stefan Luchian

***********

Noi ii admiram opera…prin care el va trai mereu…

AR TREBUI

marti 14 iunie 2011     Citesc poezie romaneasca…m-am oprit la Ana Blandiana…nu este intamplator pentru ca ma framanta mereu aceleasi ganduri…

AR TREBUI

Ar trebui sa ne nastem batrini,

Sa venim intelepti,

Sa fim in stare de-a hotari soarta noastra in lume,

Sa stim din rascrucea primara ce drumuri pornesc

Si iresponsabil sa fie doar dorul de-a merge.

Apoi sa ne facem mai tineri, mai tineri, mergind,

Maturi si puternici s-ajungem la poarta creatiei,

Sa trecem de ea si-n iubire intrind adolescenti,

Sa fim copii la nasterea fiilor nostri.

Oricum ei ar fi mai batrini decit noi,

Ne-ar invata sa vorbim,ne-ar legana sa dormim,

Noi am disparea tot mai mult, devenind tot mai mici,

Cit bobul de strugure, cit bobul de mazare, cit bobul de

griu…

de Ana Blandiana

%d blogeri au apreciat asta: