mai multe…despre…

Azi 8 sept.este Sfanta Marie Mica,Nasterea Maicii Domnului…sarbatoare…citesc mai mult decat in celelalte zile…

„Fantomele din ceata

de Nicolae Steinhardt

Vrem sa fim iertati, dar nu suntem dispusi sa iertam si noi. Vrem sa ni se acorde atentie si sa ne fie luate în consideratie toate drepturile, dorintele, de nu si capriciile, luam însa foarte grabit si împrastiat aminte la nevoile, doleantele si solicitarile celorlalti. Ceilalti! Ei ne apar undeva, departe, ca un soi de fantome pierdute în ceata. Ni se pare, de fapt, ca toti cei din jur au obligatii fata de noi, iar noi fata de nimeni, niciodata. Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun si îndreptatit, numai noi avem, întotdeauna, dreptate. Nici cu gândul nu gândim ca s-ar putea sa nu avem întotdeauna dreptate. Nici cu gândul nu gândim ca s-ar putea sa fi gresit, sa fi napastuit sau insultat pe cineva; parca purtam, temeinic încrustata în tesuturile adânci ale sinei, o balanta cu talerul îndreptat în favoarea noastra, ca si acul busolei mereu îndreptat înspre miazanoapte. Echivalentul unui pacemaker menit nu a reglementa bataile inimii, ci a ne întari convingerea ca tot ceea ce facem este bun si infailibil.

Mai mult: pe toti cei care nu sunt aidoma noua ori nu fac toate cele întocmai ca noi îi socotim, fara sovaiala si din toata inima, nebuni. Adeverindu-se astfel vorba Sfântului Antonie cel Mare: va veni vremea când oamenii vor înnebuni: fiecare va crede ca toti ceilalti sunt nebuni. Vremea aceea a si venit sau mai bine zis a fost dintru început, omul purtând în sinea sa convingerea ca numai în el exista armonia, buna cuviinta, întelepciunea, ratiunea, dreptatea si ca el este modelul tuturor obiceiurilor, deprinderilor si gândurilor normale. Fiecare eu se considera etalonul impecabil al purtarilor fara gres: de la cele mai importante pâna la cele mai marunte. Nu manânca, nu bea, nu se spala, nu umbla, nu cugeta, nu crede, nu se exprima întocmai ca mine? E nebun, ce mai încoace si încolo; e nebun furios si vrednic de gheena. Fiecare eu se crede centrul lumii. Cel mai greu ne este a savârsi povata lui Hristos, a da viata imboldului capital: nu putem iesi din noi adica, nu suntem în stare a iesi din noi si a ne privi din afara. Si totusi cerinta aceasta e de neînlaturat si de neocolit: trebuie sa fim capabili de a ne privi pe noi însine din afara, a ne aprecia si a ne judeca pe noi însine asa cum neîntrerupt, necrutator, netulburati îi urmarim si îi judecam pe cei din jurul nostru.

Astrofizica a trecut, de-a lungul mileniilor, prin felurite faze: s-au succedat pe rând geocentrismul, heliocentrismul pâna ce, acum, începem a întelege ca pamântul nu-i decât o planeta de marime mijlocie într-un sistem solar periferic al unei oarecare galaxii, una printre numeroasele care alcatuiesc milioanele (pare-se) de roiuri apartinând portiunii de cosmos ce ne este, deocamdata, dat a cunoaste. Firea omeneasca e predispusa a fi chiar mai marginita decât heliocentrismul sau geocentrismul. Ne este congenital egocentrismul, a carui talmacire în limbaj vernacular ne-o da expresia vulgara, dar si exacta: a te crede buricul pamântului. Consecintele conceptiei acesteia sunt simple si logice: eu am toate drepturile, mie mi se cuvine totul, eu nu am nici un soi de obligatie fata de nimeni, eu nu sunt cu nimic dator nimanui; scurt spus: eu am numai drepturi iar ceilalti au fata de mine numai datorii. Epitalamul acesta luciferic, imnul acesta de sine statator al trufiei desantate e ritmat pe un singur si foarte scurt refren: eu, eu, eu . . .

Sfatul staruitor al Mântuitorului e cu totul diferit: a iesi din sine înseamna a ne privi cu ochi straini, din afara, obiectiv, la rece; înseamna capacitatea de a ne putea vedea si considera (fizic si axiologic) ca pe unul dintre cei foarte multi care ne înconjoara. Nu ne putem socoti iesiti din noi decât în momentul în care fiecare eu îsi va fi dat seama ca nu-i decât o biata oarecare vietate (asemanatoare celor vreo cinci miliarde de altele care si ele roiesc pe aceasta planeta) si va fi renuntat cu desavârsire a se socoti singur Stapânitor si Domn al ei.

De ne e specifica si ne uneste nediscriminatoriu o însusire, apoi este chiar aceasta atât de vivace tendinta a centrarii lumii si universului asupra-ne. Germanii o numesc cu un termen foarte potrivit: Ichhaftigkeit (autoindividualizare), deosebind în fiecare dintre noi neastâmparata vrere de a ne lua drept un Cezar, de a juca în tot locul si în orice împrejurare rolul de vedeta. Cezarism, vedetism. Daca însa izbutim sa ne asezam (si percepem) în adevarata noastra situatie de infima unitate a unui imens ansamblu de semeni, operam o schimbare de perspectiva de însemnatate majora: dam realitate si celorlalti, încetam de a-i înregistra ca pe o masa amorfa de fantasme pierdute în ceata, abur si clarobscur. Ceilalti devin atunci si ei o suma de individualitati, de persoane (cum, pe buna si sfânta dreptate, nu înceteaza filosofia personalista a ne numi), înzestrati si ei, ca si noi, cu aspiratii, pretentii, aidoma noua; care ne privesc si ei pe noi, din afara si necrutator, închipuindu-si, întocmai ca noi, ca au numai drepturi si deloc îndatoriri, asteptându-se din partea noastra la o totala conformare cu optica lor, cu mentalitatea si coordonatele lor psihice si simtitoare.

Pericopa evanghelica de la Matei 18, 23 35 chiar asa ne învata: a nu crede ca numai noi suntem vrednici de iertare, ca numai noi avem drepturi iar ceilalti numai datorii, vesnici datornici ai nostri cum se afla, tintuiti în aceasta stare mai abitir decât serbul de pamântul pe care de-a pururi va trebui sa-l lucreze. Ceata trebuie risipita, e de datoria noastra morala si crestineasca sa ne obisnuim a ne privi si judeca si cunoaste fara indulgenta si partinire, recunoscând si celorlalti statutul de fiinte slobode si egale în drepturi cu noi. Ceilalti (cum îi place lui J.P. Sartre a spune) nu sunt niste vagi concentrari ectoplasmice, niste fantome, niste numere ale lui Avogadro, ascultând doar de legile statisticii si numerelor mari: sunt la fel de reali ca si noi, le suntem datori nu mai putin decât ne sunt ei datori noua. Greu ne vine a cugeta si proceda astfel, dar nimic temeinic, curat si cinstit nu putem realiza câta vreme nu ne convingem ca nu numai eu sunt, ci si ei sunt, ca toti deopotriva ne bucuram de drepturi si suntem grevati de îndatoriri.

In mult citita carte a doctorului Moody, „Viata dupa viata”, sufletul omului în stare de moarte clinica este înfatisat ca iesind din trup si uitându-se din afara, de la oarecare înaltime, la trupul întins pe un pat ori pe o brancarda, în sala de reanimare a spitalului. Iata pilda pe care fara a mai astepta moartea clinica ar fi cum nu se poate mai bine sa o urmam, iata actiunea profund crestina de care se cade sa ne aratam capabili. In viata fiind, sa facem si noi ca pacientii doctorului Moody: sa iesim din noi si sa privim cu atentie, neamagire si asprime, întocmai ca pe un altul, la fel de strasnic, de nepartinitor si de nemilostivnic. Ne vom înfiora! Vor înceta visul dulce si înselator al autocompatimirii si multumirii de sine, demonicele impulsuri ale vointei de putere, nitzscheenele, adlerienele si lorentzienele noastre instincte de suprematie, imperialism si agresiune, se vor ridica de pe ochii nostri valurile egocentrismului care ne împiedica sa acordam realitate deplina si regim de egalitate celor care sunt din aceeasi plamada cu noi. Ne vom aduce aminte de înteleapta enuntare indiana tat tvam asi: si tu esti aceasta, ceilalti nu-s dintr-o alta specie, sunt în cel mai strict, mai biologic, mai stiintific înteles al termenilor fratii tai, congenerii tai…

Cercetându-ne, ispitindu-ne din afara, cu ochi nemitarnici (pe cât se poate, desigur, dar în orice caz nu cu îngaduinta ori si culpabila complezenta), vom fi, fiecare dintre noi, propriul nostru Judecator de Apoi, pregatindu-ne astfel în modul cel mai nimerit pentru adevarata si obsteasca Judecata din urma. Numai cântarindu-ne nepartinitor si necrutator, efectuând zilnic ori la intervale regulate o Judecata de Apoi personala, particulara, ne vom îndrepta si îmbunatati si înfatisa, cu sorti buni, cu sorti de a fi iertati si miluiti, Judecatorului celui drept. Câta vreme însa ne vom socoti centrul cercului ce ne înconjoara egalitar pe toti si nu vom întelege ca acel cerc pascalian îsi are centrul în fiecare fiinta salasluitoare într-însul, riscam sa auzim si noi: dati-l pe mâna chinuitorilor pâna ce-si va plati toata datoria. (Pâna semnificând vesnicia).

Daca ne închidem si ne ferecam în noi si ne acordam numai noua drepturi si ne scutim de orice datoriri, suntem pierduti si vrednici de pedeapsa menita egocentrismului: singuratatea absoluta. Caci în zadar si în pustiu vom striga: Eu, eu, eu…Chemarea aceasta disperata nimeni nu o va auzi si nimeni, asadar, nu-i va raspunde. Intru totul degeaba cere mila si ajutor însinguratul de buna voie, nemilosul împrumutator, strasnicul stiutor numai de lege si îndurare când îi iese în cale datornicul sau. Va pati ca Shylock, negutatorul din Venetia, eroul lui Shakespeare, creditorul care se amagise cu încrederea oarba în lege, pâna ce aceasta se întoarce asupra-i, învatându-l ca tot omul are nevoie de întelegere si îndurare. (Din partea lui Dumnezeu, din parte oamenilor). Va primi replica, de care se învrednicesc, dupa ce si-au ucis spre a-l jefui, fiul si fratele (pe care nu-l recunosc dupa o despartire de mai bine de treizeci de ani), mama si fiica în „Neîntelegerea” lui Albert Camus, din partea batrânului cu barba alba, de pe palierul etajului celui mai de sus al hanului lor (batrânul care de fapt simbolizeaza divinitatea): Nu! Un nu la fel de înghetat, distant, definitiv si îndârjit ca si flacarile reci ale iadului. Pilda celui care datora zece de talanti sa o primim ca pe o minunata povata divina si ca pe o stringenta lectie practica de purtare existentiala.

O data mai mult, prin textul de la Matei 18, 23 35, se adevereste ca Hristos ne-a propovaduit nu atât o noua religie, cât un nou mod de a trai, „a way of life” cum zic anglosaxonii, convinsi ca de o mai utila si pragmatica învatatura decât a lui Hristos, nu dam pe acest pamânt.

Sa iesim din noi, sa ne privim nepartinitor si necrutator din afara, sa risipim ceata din jur, sa ne privim nediscriminatoriu, sa parasim lumea fantomatica a egocentrismului spre a intra în realitate si în atât de elogiatul realism. Nu-i nevoie sa învatam realismul. El sta la baza propovaduirii lui Hristos! Crestinatatea iata realismul!”

sursa

http://www.parohie.ro