Dragă jurnalule,

e vreme multă de cînd nu ne am „văzut”…

Uneori,am mai vrut să însăilez cîte ceva pe aici dar cuvintele nu au vrut să se aşeze,au fost încremenite de cînd m-a amorţit plecarea mamei mele.Că, niciodată nu sîntem pregătiţi pentru despărţirea definitivă de cei dragi.De pierderea lor.M-am simţit cu rădăcinile rupte,abandonată,neputincioasă,mai săracă,zdrobită cu gîndurile în ruină ,şi încă mai plîng,mi se strînge mereu inima şi mi-e frig şi- n gînduri.

Am plecat  în România cînd trupul ţării era scăldat în lumina şi căldura verii ca un bujor.Cu inima deschisă am plecat,plină de dor.Îmi planificasem o vacanţă frumoasă în ţara mea plină de culoare.Visam să-i bat cărările,să-i ascult liniştea pădurii cu inima.Ţara mea cu aer proaspăt şi peisaje incredibile,cu oameni dragi pe care îi iubesc.

„Eu din români îmi trag sorgintea”.

Numai cei care dorm în pat cu dorul pot înţelege ceea ce vreau sa spun.

Oricît ar fi durat vacanţa, eu nu mi-am astîmpărat uimirea că natura poate să îmi dea atîta linişte.Cînd te rogi pe covorul gros al ierbii,în pacea naturii, în limba ta,( „frumoasa şi cuminte limba română „)te simţi copleşit,simţi relaţia aceea cimentată definitiv cu locurile natale.

 

Am umblat pe drumurile patriei dar si prin grădinile mamei mele unde urmele noastre au rămas împreună,amprente prin pămîntul umed de la ploile de iulie.

Ploua şi-n ziua în care ne-am întors, astfel nu se mai vedeau şi lacrimile mele.Plecam pentru o altă perioadă de timp .Nu ştiam că va fi ultima vară cu mama.

Era în tîrziul de vară,apoi,cînd au început să plece frunzele în pribegie şi se aşternea toamna prin grădina ei, a plecat şi sufletul ei prin vămile văzduhului ţinut de mînă de îngerul ei.

Mama,cu dragostea ei iertătoare,prima iubire care ne-a sărutat lacrimile şi ne-a mîngîiat,s-a dus.

Dar cîte au rămas nespuse…şi tu,mamă ai tăcut…

Cît aş fi vrut să-ţi înnod firul rupt,pentru că nu ai vrut să te duci…cum s-ar fi oprit clopotul din plîns.

Dar nimic iubit nu se pierde vreodată,iar eu te-am iubit,mamă!

Mi-a fost iarnă,mamă,mi-a fost frig în suflet,mi-am simţit inima bucăţi ,dar de cînd te visez alături de cei dragi, plecaţi şi ei, mă gîndesc că nu eşti singură.

Doare mamă,că încă vreau să te sun să văd ce faci…să vorbim cîte în lună şi stele.

Sărut mîna,mama mea!

„Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.”

”Cît mai sîntem cat mai sînt
Mîngaiaţi-i pe părinţi.”

***

Poate se lăsase înserarea peste anii ei…dar, cum de eşti tu,moarte, atît de deşteaptă, că ştii adresa tuturor celor pe care îi iei?

Cum de ni se pare că ţinem viaţa în mîinile noastre?

Dacă ar mai fi fost acum în viaţă, în nebunia virusului corona,să i vadă pe toţi înveşmîntaţi şi înmănuşaţi ,n ar fi suportat.(eu mai sper că se va decela adevărul,că vom trece şi peste asta.)

La mine e iarăşi primăvară ,cu verde crud şi anemone,cu crăiţe şi albine.

Gînduri de bine!

Să fiţi feriţi de orice eveniment intempestiv!

IUNIE 2019

In regatul iordanian, elevii au intrat in vacanţă.

Anul viitor vom avea bacalaureat,deci,ne zburdă gîndul  la o vacanţă precum mieii pe cîmpie.

Pentru noi,locul cel mai frumos este România în luna cireşelor coapte…

„Dacă pleci,vreau şi eu cu tine,/Dacă pleci,ia- mă şi pe mine”.

Această prezentare necesită JavaScript.

 

%d blogeri au apreciat: