CE MAI CITESC AZI…

Azi 8 sept.este Sfanta Marie Mica,Nasterea Maicii Domnului…sarbatoare…citesc mai mult decat in celelalte zile…

„Fantomele din ceata

de Nicolae Steinhardt

Vrem sa fim iertati, dar nu suntem dispusi sa iertam si noi. Vrem sa ni se acorde atentie si sa ne fie luate în consideratie toate drepturile, dorintele, de nu si capriciile, luam însa foarte grabit si împrastiat aminte la nevoile, doleantele si solicitarile celorlalti. Ceilalti! Ei ne apar undeva, departe, ca un soi de fantome pierdute în ceata. Ni se pare, de fapt, ca toti cei din jur au obligatii fata de noi, iar noi fata de nimeni, niciodata. Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun si îndreptatit, numai noi avem, întotdeauna, dreptate. Nici cu gândul nu gândim ca s-ar putea sa nu avem întotdeauna dreptate. Nici cu gândul nu gândim ca s-ar putea sa fi gresit, sa fi napastuit sau insultat pe cineva; parca purtam, temeinic încrustata în tesuturile adânci ale sinei, o balanta cu talerul îndreptat în favoarea noastra, ca si acul busolei mereu îndreptat înspre miazanoapte. Echivalentul unui pacemaker menit nu a reglementa bataile inimii, ci a ne întari convingerea ca tot ceea ce facem este bun si infailibil.

Mai mult: pe toti cei care nu sunt aidoma noua ori nu fac toate cele întocmai ca noi îi socotim, fara sovaiala si din toata inima, nebuni. Adeverindu-se astfel vorba Sfântului Antonie cel Mare: va veni vremea când oamenii vor înnebuni: fiecare va crede ca toti ceilalti sunt nebuni. Vremea aceea a si venit sau mai bine zis a fost dintru început, omul purtând în sinea sa convingerea ca numai în el exista armonia, buna cuviinta, întelepciunea, ratiunea, dreptatea si ca el este modelul tuturor obiceiurilor, deprinderilor si gândurilor normale. Fiecare eu se considera etalonul impecabil al purtarilor fara gres: de la cele mai importante pâna la cele mai marunte. Nu manânca, nu bea, nu se spala, nu umbla, nu cugeta, nu crede, nu se exprima întocmai ca mine? E nebun, ce mai încoace si încolo; e nebun furios si vrednic de gheena. Fiecare eu se crede centrul lumii. Cel mai greu ne este a savârsi povata lui Hristos, a da viata imboldului capital: nu putem iesi din noi adica, nu suntem în stare a iesi din noi si a ne privi din afara. Si totusi cerinta aceasta e de neînlaturat si de neocolit: trebuie sa fim capabili de a ne privi pe noi însine din afara, a ne aprecia si a ne judeca pe noi însine asa cum neîntrerupt, necrutator, netulburati îi urmarim si îi judecam pe cei din jurul nostru.

Astrofizica a trecut, de-a lungul mileniilor, prin felurite faze: s-au succedat pe rând geocentrismul, heliocentrismul pâna ce, acum, începem a întelege ca pamântul nu-i decât o planeta de marime mijlocie într-un sistem solar periferic al unei oarecare galaxii, una printre numeroasele care alcatuiesc milioanele (pare-se) de roiuri apartinând portiunii de cosmos ce ne este, deocamdata, dat a cunoaste. Firea omeneasca e predispusa a fi chiar mai marginita decât heliocentrismul sau geocentrismul. Ne este congenital egocentrismul, a carui talmacire în limbaj vernacular ne-o da expresia vulgara, dar si exacta: a te crede buricul pamântului. Consecintele conceptiei acesteia sunt simple si logice: eu am toate drepturile, mie mi se cuvine totul, eu nu am nici un soi de obligatie fata de nimeni, eu nu sunt cu nimic dator nimanui; scurt spus: eu am numai drepturi iar ceilalti au fata de mine numai datorii. Epitalamul acesta luciferic, imnul acesta de sine statator al trufiei desantate e ritmat pe un singur si foarte scurt refren: eu, eu, eu . . .

Sfatul staruitor al Mântuitorului e cu totul diferit: a iesi din sine înseamna a ne privi cu ochi straini, din afara, obiectiv, la rece; înseamna capacitatea de a ne putea vedea si considera (fizic si axiologic) ca pe unul dintre cei foarte multi care ne înconjoara. Nu ne putem socoti iesiti din noi decât în momentul în care fiecare eu îsi va fi dat seama ca nu-i decât o biata oarecare vietate (asemanatoare celor vreo cinci miliarde de altele care si ele roiesc pe aceasta planeta) si va fi renuntat cu desavârsire a se socoti singur Stapânitor si Domn al ei.

De ne e specifica si ne uneste nediscriminatoriu o însusire, apoi este chiar aceasta atât de vivace tendinta a centrarii lumii si universului asupra-ne. Germanii o numesc cu un termen foarte potrivit: Ichhaftigkeit (autoindividualizare), deosebind în fiecare dintre noi neastâmparata vrere de a ne lua drept un Cezar, de a juca în tot locul si în orice împrejurare rolul de vedeta. Cezarism, vedetism. Daca însa izbutim sa ne asezam (si percepem) în adevarata noastra situatie de infima unitate a unui imens ansamblu de semeni, operam o schimbare de perspectiva de însemnatate majora: dam realitate si celorlalti, încetam de a-i înregistra ca pe o masa amorfa de fantasme pierdute în ceata, abur si clarobscur. Ceilalti devin atunci si ei o suma de individualitati, de persoane (cum, pe buna si sfânta dreptate, nu înceteaza filosofia personalista a ne numi), înzestrati si ei, ca si noi, cu aspiratii, pretentii, aidoma noua; care ne privesc si ei pe noi, din afara si necrutator, închipuindu-si, întocmai ca noi, ca au numai drepturi si deloc îndatoriri, asteptându-se din partea noastra la o totala conformare cu optica lor, cu mentalitatea si coordonatele lor psihice si simtitoare.

Pericopa evanghelica de la Matei 18, 23 35 chiar asa ne învata: a nu crede ca numai noi suntem vrednici de iertare, ca numai noi avem drepturi iar ceilalti numai datorii, vesnici datornici ai nostri cum se afla, tintuiti în aceasta stare mai abitir decât serbul de pamântul pe care de-a pururi va trebui sa-l lucreze. Ceata trebuie risipita, e de datoria noastra morala si crestineasca sa ne obisnuim a ne privi si judeca si cunoaste fara indulgenta si partinire, recunoscând si celorlalti statutul de fiinte slobode si egale în drepturi cu noi. Ceilalti (cum îi place lui J.P. Sartre a spune) nu sunt niste vagi concentrari ectoplasmice, niste fantome, niste numere ale lui Avogadro, ascultând doar de legile statisticii si numerelor mari: sunt la fel de reali ca si noi, le suntem datori nu mai putin decât ne sunt ei datori noua. Greu ne vine a cugeta si proceda astfel, dar nimic temeinic, curat si cinstit nu putem realiza câta vreme nu ne convingem ca nu numai eu sunt, ci si ei sunt, ca toti deopotriva ne bucuram de drepturi si suntem grevati de îndatoriri.

In mult citita carte a doctorului Moody, „Viata dupa viata”, sufletul omului în stare de moarte clinica este înfatisat ca iesind din trup si uitându-se din afara, de la oarecare înaltime, la trupul întins pe un pat ori pe o brancarda, în sala de reanimare a spitalului. Iata pilda pe care fara a mai astepta moartea clinica ar fi cum nu se poate mai bine sa o urmam, iata actiunea profund crestina de care se cade sa ne aratam capabili. In viata fiind, sa facem si noi ca pacientii doctorului Moody: sa iesim din noi si sa privim cu atentie, neamagire si asprime, întocmai ca pe un altul, la fel de strasnic, de nepartinitor si de nemilostivnic. Ne vom înfiora! Vor înceta visul dulce si înselator al autocompatimirii si multumirii de sine, demonicele impulsuri ale vointei de putere, nitzscheenele, adlerienele si lorentzienele noastre instincte de suprematie, imperialism si agresiune, se vor ridica de pe ochii nostri valurile egocentrismului care ne împiedica sa acordam realitate deplina si regim de egalitate celor care sunt din aceeasi plamada cu noi. Ne vom aduce aminte de înteleapta enuntare indiana tat tvam asi: si tu esti aceasta, ceilalti nu-s dintr-o alta specie, sunt în cel mai strict, mai biologic, mai stiintific înteles al termenilor fratii tai, congenerii tai…

Cercetându-ne, ispitindu-ne din afara, cu ochi nemitarnici (pe cât se poate, desigur, dar în orice caz nu cu îngaduinta ori si culpabila complezenta), vom fi, fiecare dintre noi, propriul nostru Judecator de Apoi, pregatindu-ne astfel în modul cel mai nimerit pentru adevarata si obsteasca Judecata din urma. Numai cântarindu-ne nepartinitor si necrutator, efectuând zilnic ori la intervale regulate o Judecata de Apoi personala, particulara, ne vom îndrepta si îmbunatati si înfatisa, cu sorti buni, cu sorti de a fi iertati si miluiti, Judecatorului celui drept. Câta vreme însa ne vom socoti centrul cercului ce ne înconjoara egalitar pe toti si nu vom întelege ca acel cerc pascalian îsi are centrul în fiecare fiinta salasluitoare într-însul, riscam sa auzim si noi: dati-l pe mâna chinuitorilor pâna ce-si va plati toata datoria. (Pâna semnificând vesnicia).

Daca ne închidem si ne ferecam în noi si ne acordam numai noua drepturi si ne scutim de orice datoriri, suntem pierduti si vrednici de pedeapsa menita egocentrismului: singuratatea absoluta. Caci în zadar si în pustiu vom striga: Eu, eu, eu…Chemarea aceasta disperata nimeni nu o va auzi si nimeni, asadar, nu-i va raspunde. Intru totul degeaba cere mila si ajutor însinguratul de buna voie, nemilosul împrumutator, strasnicul stiutor numai de lege si îndurare când îi iese în cale datornicul sau. Va pati ca Shylock, negutatorul din Venetia, eroul lui Shakespeare, creditorul care se amagise cu încrederea oarba în lege, pâna ce aceasta se întoarce asupra-i, învatându-l ca tot omul are nevoie de întelegere si îndurare. (Din partea lui Dumnezeu, din parte oamenilor). Va primi replica, de care se învrednicesc, dupa ce si-au ucis spre a-l jefui, fiul si fratele (pe care nu-l recunosc dupa o despartire de mai bine de treizeci de ani), mama si fiica în „Neîntelegerea” lui Albert Camus, din partea batrânului cu barba alba, de pe palierul etajului celui mai de sus al hanului lor (batrânul care de fapt simbolizeaza divinitatea): Nu! Un nu la fel de înghetat, distant, definitiv si îndârjit ca si flacarile reci ale iadului. Pilda celui care datora zece de talanti sa o primim ca pe o minunata povata divina si ca pe o stringenta lectie practica de purtare existentiala.

O data mai mult, prin textul de la Matei 18, 23 35, se adevereste ca Hristos ne-a propovaduit nu atât o noua religie, cât un nou mod de a trai, „a way of life” cum zic anglosaxonii, convinsi ca de o mai utila si pragmatica învatatura decât a lui Hristos, nu dam pe acest pamânt.

Sa iesim din noi, sa ne privim nepartinitor si necrutator din afara, sa risipim ceata din jur, sa ne privim nediscriminatoriu, sa parasim lumea fantomatica a egocentrismului spre a intra în realitate si în atât de elogiatul realism. Nu-i nevoie sa învatam realismul. El sta la baza propovaduirii lui Hristos! Crestinatatea iata realismul!”

sursa

http://www.parohie.ro

CE M-A IMPRESIONAT

E noapte tarziu…nu am somn iar maine nu este scoala…

Astazi(sau ieri ca a trecut de ora 24)fiind sarbatoare ,mi-am permis sa citesc mai mult ca de obicei(am mai spus ca mie nu-mi ajunge timpul)…am intrat prin multe locuri…

Intr-unul din ele am gasit o scrisoare a cuiva care mi-a atras atentia,iata ce scria:

–––––––

de Ioan Nicoara

„Citind presa romaneasca,esti surprins de multitudinea stirilor negative din tara; furturi, violuri, scandaluri, batai, coruptie, minciuna, crime si tot felul de lucruri rele ce se petrec. Ai impresia ca romanului nu i-a mai ramas nimic din calitatile de altadata. De aceia, unora din concetatenii nostri de pe aici (saturati cu informatii negative),le este si rusine sa spuna ca sunt romani. Sa fie oare asta realitatea? Nicidecum! Daca faptele rele isi gasesc atata publicitate in coloanele ziarelor, de ce nu si-ar gasi spatiu si faptele bune!?

Se stie ca daca-i repeti mereu copilului ca-i prost, tampit, golan, puturos, ticalos….si altele de felul asta atunci sa nu te astepti ca are sa iasa un baiat bun.Cine are interesul sa denigreze o natiune, daca nu dusmanii ei? Repetandu-li-se mereu atributele negative ale neamului lor,ajung unii sa spuna ca ;”-romanii sunt un popor de hoti” si sa se fereasca de compatriotii lor. Unii si-au schimbat chiar numele.

Lucrand ca interpret la Fundatia Tolstoi; venise un roman din Germania; Sacagiu N.,care s-a speriat auzind ca mai sunt romani aici in capitala Arizonei. Mi-a zis sa nu spun nimanui ca el e roman si ca nu vrea sa cunoasca pe niciunul. Sacagiu N. cu familia lui,a plecat apoi la New York si i-am pierdut urma. Peste cativa ani, aparea un anunt intr-un ziar romanesc de aici. O mama disperata din Bucuresti isi cauta fiul (S.N) emigrat in SUA, prin anii 1987-1988. Era omul de care ma ocupasem personal. I-am scris femeii ca venise aici in Arizona, dar ca dupa 6-7 luni am auzit ca a plecat la New York cu sotia si cei doi copii…Ca nu voia sa cunoasca nici-un roman si  pe mine m-a acceptat de nevoie, ca nu avea masina si nu stia engleza.

-Draga doamna, banuiesc ca de aceea nu va scrie fiul dumneavoastra, pentru ca sunteti …romanca.

Cu durere i-am scris aceste cuvinte dar nu puteam sa mint. Imi spunea Sacagiu ca romanii pe acolo prin Germania se tineau de rele; mai ales de hotii. Si pentru asta blamezi tu toata natiunea ta !? Parintii si bunicii mei au fost oameni simplii, au muncit din greu pentru traiul vietii, au trait in pace si bune legaturi cu vecinii; cum as putea eu sa-i categorisesc negativ?? Cum as putea eu sa spun ca romanii sunt un popor de nimic,cand experientele m-ar contrazice ?

Sa dau doar cateva exemple. In vara lui 1977, am umblat doua saptamani pe jos, prin Maramures. Pe valea Viseului, in comuna Petrova, am tras la casa invatatorului (pensionat) Chirilean Vasile. I-am spus ca lucrez la Arad cu un fost elev de-a lui (Pasare Petru) si l-am intrebat daca ma poate gazdui o noapte. In curtea lui erau trei masini cu numar de Galati.

-Domnule Nicoara, am multe neamuri sosite in vizita si trebuie sa mai impart din ei pe la vecini,dar vorbesc eu cu vecinii si fii fara grija.

Seara,cand am coborat de pe dealuri, de la fragute si zmeuris, ma asteptau cu o masa buna, dupa care o vecina a venit dupa mine. E de prisos sa spun ca m-au primit oamenii cu toata cinstea si m-au culcat in “camera cea buna”. Dimineata nu m-au lasat sa plec nemancat si n-au vrut nici-un ban de la mine.

A doua zi tocmai ma oprisem sa schitez o sura de paie, tipica, pentru a avea un subiect de tablou. O tanara nevasta se opreste pe drum si leaga vorba cu mine. Ii spun de unde sunt si incotro ma indrept. In cele cateva minute imi spune ca e din Slatioara (maritata in Petrova) si zice ca daca trec prin comuna ei natala sa intreb de…cutare, ca parintii ei locuiesc in centru, peste drum de cooperativa si sa le spun ca am intalnit-o si ca pot dormi la ei.

In comuna Bogdan Voda, am ajuns seara foarte tarziu. Am cautat o familie care erau veri cu colegul meu de lucru. Oamenii se culcasera. Am insistat totusi, ca nu mai puteam continua prin ploaie toata noaptea. S-au sculat oamenii si au deschis usa…strainului.

-Vai, da esti ud pana la piele. Sa te schimbi si sa-ti pui hainele aici langa soba sa se uste…..Ii fi flamand…Avem niste ciuperci fripte cu zmantana, ramase de aseara…daca ti-or placea.

Femeia mi le-a incalzit si am mancat bine, ca eram rupt de foame, dupa o zi peste dealuri si vai, fara merinde. In casa lui Ardelean Vasile, din Petrova am mancat placinte cu branza si lapte, ca la mama acasa..Nu am fost refuzat nicaieri, desi nu ma cunostea nimeni pe acolo.

Dar nu numai in Maramures; in Moldova, prin Carpati, pe oriunde am umblat, am intalnit atatia oameni cumsecade. Pe cand eram la “Strungul” in Arad, am recitat multor colegi de lucru niste poezii satirico-politice, ce le compusesem. Daca vreunul m-ar fi denuntat, cu siguranta ca as fi infundat puscaria pe mai multi ani.

Voi mai nota ca in vizita mea in tara, in vara lui 1995, am stat patru zile la cabana Gentiana, din Retezat… Aparatul de filmat mi-a fost pe masa, in bucatarie, zi si noapte. Cabana era plina cu turisti tineri ROMANI, unii soseau altii plecau. Nu mi-a disparut nici-un dolar.Tot cu aceiasi vizita, parcurgand de la Aiud la Abrud, undeva pe dealurile Ponorului, am cerut la o casa un pahar cu apa, dar omul mi-a sugerat ca-i mai bun un pahar cu lapte, si femeia mi-a adus proaspat muls. Intrucat nu treceau masini pe acolo, s-au oferit sa ma gazduiasca peste noapte, dar am plecat la drum mai mult pentru frumusetea peisajului.

Sa mai spun ca am oprit o masina intre Campeni si Abrud – care m-a dus pana la Gurabarza? Ma luase un miner. La coborare, n-aveam bani potriviti. Se inoptase. A oprit in fata unui magazin, asteptandu-ma in strada. Imi lasasem sacosa cu aparatul de filmat si alte cele in masina lui. Omul putea s-o ia din loc, ca nici nu oprise motorul. In Deva, una de la casa de schimb a fugit dupa mine pe strada sa-mi dea restul de la o suta dolari, ca eu ma incurcasem.

In occidentul “civilizat”, daca bati la usa unuia cerand un pahar cu apa, acesta iti cere sa te legitimezi mai intai. Dar ai sanse sa-ti iasa omul in prag cu pistolul, ori sa sune dupa politie. Exceptii sunt desigur in toate partile lumii, dar marea majoritate a romanilor ,trecand peste toate adversitatile, au ramas oameni de omenie.”

FINIX – Arizona 26.12.1996

sursa

http://rodicabotan.blogspot.com

********************

Eu,ma trezesc si adorm cu gandul la locurile acelea unde am oameni pe care ii iubesc…e tara mea…

chiar mi-a spus sora mea cu vreo ora in urma ca ploua ,si era bucuroasa pentru pamantul din gradina care era uscat…eu parca auzeam si sunetul ploii…

-eu la toata lumea imi laud tara si neamul…asa simt eu…

VIATA SI MOARTEA PE TIMP DE RAZBOI

De putina vreme, odata cu conflictul din Libia, razboiul a intrat iarasi în viata noastra. Chiar daca implicarea României este, practic, simbolica, se cheama ca gratie unor aliante cu eficienta si temei discutabile, participam la un razboi, motiv macar de câteva reflectii pe aceasta tema.

Oricum, ca o paranteza fie spus, de multa vreme încoace nici nu se termina  un conflict ca începe altul.

Toate mizeriile lumii sunt amestecate în blenderul diavolului si aruncate iarasi în lume, mai pline de savoarea raului.

Când vorbim de razboi, nimic nu e nou, aceleasi rautati le regasim si în conflictele de acum mii de ani, si în cele de acum.

Imi amintesc povestirile bunicului, care a fost luat pe front si într-o zi a cazut prizonier. S-a întâmplat când sovieticii au rupt linia frontului lânga Iasi, în zona Bârnova. A fost dus în Siberia, într-un lagar de munca. Spargeau piatra pe o temperatura atât de scazuta, încât apa, când o turnai dimineata din cana, îngheta pâna  jos.

Un adevarat spectacol al naturii umane reiesea din povestirile bunicului: cum furau ei din pestele pe care îl prindeau pentru sovietici dintr-un pârâu, cum s-a îndragostit de o rusoaica, asta în perioada când regimul de lagar se mai îmblânzise, si li se dadea voie sa aiba câte-o iubita în satul din apropiere, în speranta ca unii prizonieri vor ramâne în URSS dupa eliberare, populatia masculina a lor fiind redusa de razboi.

Tradare si prietenie, complicitati, iubire si suferinta, toate se îngemanau în acest prizonierat. Intr-un fel au fost tratati pe când România era de partea Germaniei, si altfel dupa întoarcerea armelor, când eram aliati cu sovieticii. La momentul eliberarii li s-au luat toti banutii, putini la numar, cu care fusesera platiti pentru munca depusa.

Inducerea lipsei de vinovatie

In razboi, toate preceptele crestine sunt întoarse pe dos. Iti pretuiesti viata proprie, înteleasa strict ca supravietuire fizica, si nu privita în perspectiva mântuirii, se minte sfruntat, pentru diabolizarea dusmanului, numai el e de vina, el e rau si tu esti bun, dreptatea e declarata si fluturata de toate partile. Oamenii sunt atâtati unii împotriva altora pentru interese de multe ori inaccesibile marelui public.

Iar bietii oameni ramân toata viata cu convingerea ca au avut dreptate, ca au dus un razboi drept, au fost patrioti, ei au reprezentat binele, iar adversarii raul. Adica exact opusul unei atitudini smerite si la locul ei.

Aceste minciuni pe care se fundamenteaza nevoia factorilor care decid un razboi de a le crea oamenilor aflati în subordine lipsa sentimentelor de vinovatie  pentru ca fac rau unor semeni ai lor bat foarte departe. Tatal meu stie si astazi despre razboiul din Vietnam ce a aflat în anii aceia, când propaganda comunista prezenta absolut partinitor chestiunea. Prin filme si articole de presa li se spunea românilor ca vietnamezii sunt niste patrioti practic neînarmati, care lupta numai cu arme primitive – capcane, arcuri si sageti – împotriva invadatorului american. Adevarul îl stie astazi si un copil, ca vietnamezii erau deosebit de bine înarmati de sovietici, inclusiv cu armament de ultima ora si aveau parte de consiliere militara din plin. Dar aici, la noi, se stia ca sunt niste bieti tarani care îsi apara ogoarele cu arcul. De partea cealalta, americanii stiau exact invers: vietnamezii le erau prezentati exclusiv ca niste bestii care nu merita sa traiasca. Atrocitati au fost de ambele parti, iar frânturi de adevar au avut toti.

Spectacolul manipularii

Acum vedem acest spectacol al manipularii în fiecare zi: aliatii sunt buni, libienii sunt rai. Ai lui Gaddafi, desigur, caci ceilalti, rebelii, sunt niste patrioti.

Propaganda dusa de structurile specializate ale statelor aflate în alianta  are grija sa cosmetizeze lucrurile si sa le prezinte numai cum trebuie. Vedem la stiri câte un tanc fumegând si cetateni zâmbitori, cu armele în mâini care fac semnul victoriei. E o veselie generala, iar senzatia ca totul e corect si bine e atât de clara, încât te întrebi de ce nu esti si tu acolo sa dai o mâna de ajutor la petrecere.

Nu vezi nici o casa distrusa, nici copii sub darâmaturi, deci e clar ca se mai întâmpla si daune colaterale. Gratie puterii mass-media, în vremurile noastre lucrurile se petrec asa: niste oameni puternici decid cum trebuie sa se faca un lucru care sa serveasca interese mai mult sau mai putin vizibile, apoi se voteaza foarte democratic, dupa ce în culise se trag sforile si orice atu devine legitim, iar aceasta legitimitate de mucava este bagata în capul oamenilor prin puterea presei. Se decupeaza frânturi de realitate, doar acele frânturi care convin, se ambaleaza frumos si se trimit în stoluri prin lume.

Asa ca vezi tineri plecând la razboi cu zâmbetul pe buze, sa duca niste razboaie care nu sunt ale lor. Pleaca neobligati de nimeni, de cele mai multe ori pentru o retributie mai mare decât media din tara. Nu-si pun cu adevarat problema ca ei merg sa omoare niste oameni, nu se gândesc serios ca îsi joaca cartea vietii si mântuirii pentru avansul la o garsoniera sau o plasma si-un frigider.

Ignoranta, rautatea, minciuna, toate traiesc cel mai bine pe timp de razboi, când iluzia domina lumea.

DAN CARLEA  – ZIARUL LUMINA-

Am pus acest articol care apartine Ziarului Lumina in speranta ca se vor ma dumiri si altii …

%d blogeri au apreciat asta: