CUM ESTE JUSTIŢIA ÎN ROMÂNIA?

A trecut azi cineva pe la noi şi tot discutînd despre multe lucruri a fost curios să ştie care sînt domeniile româneşti atractive pentru investitorii străini …am purces eu la o căutare google şi am găsit destule informaţii, că doar eu mă laud cu ţara mea.Prin lanul de site-uri am dat însă peste  o poveste care m-a cutremurat şi am citit-o doar eu …

Povestea Veronicai Rus o jurnalistă independentă

„Dr Maher Mathbout născut în Siria,cetatean german înca dinainte de anii 1980, a venit in Romania cu intentia de-a investi in ceea ce a fost un vis pentru el: un proiect de locuinte.Asta se întampla in 2007.A studiat arhitectura in Beirut si a completat studiile in Germania unde si-a dat si doctoratul.A muncit 35 de ani in Germania – arhitectura- proiectare. Varsta nu l-a scos la pensie.Doar am spus ca avea un vis.Si efemerul l-a adus in Romania.”

Toată povestea se poate citi pe site-ul

vdelavedeta.ro

Cum este justiţia românească?

Dacă m-ar întreba cineva…ce aş putea să spun?

Inceputul si sfarsitul unui vis

Dr Maher Mathbout născut în Siria,cetatean german înca dinainte de anii 1980, a venit in Romania cu intentia de-a investi in ceea ce a fost un vis pentru el: un proiect de locuinte.Asta se întampla in 2007.A studiat arhitectura in Beirut si a completat studiile in Germania unde si-a dat si doctoratul.A muncit 35 de ani in Germania – arhitectura- proiectare. Varsta nu l-a scos la pensie.Doar am spus ca avea un vis.Si efemerul l-a adus in Romania.

– See more at: http://www.vdelavedeta.ro/un-investitor-strain-acuza-justitia-romana-ca-sprijina-persoanele-impotriva-carora-a-facut-deja-plangere-penala-ultimul-sut-imi-refuza-dreptul-la-aparare-desi-am-depus-toate-acte/#comment-9

Inceputul si sfarsitul unui vis

Dr Maher Mathbout născut în Siria,cetatean german înca dinainte de anii 1980, a venit in Romania cu intentia de-a investi in ceea ce a fost un vis pentru el: un proiect de locuinte.Asta se întampla in 2007.A studiat arhitectura in Beirut si a completat studiile in Germania unde si-a dat si doctoratul.A muncit 35 de ani in Germania – arhitectura- proiectare. Varsta nu l-a scos la pensie.Doar am spus ca avea un vis.Si efemerul l-a adus in Romania.

– See more at: http://www.vdelavedeta.ro/un-investitor-strain-acuza-justitia-romana-ca-sprijina-persoanele-impotriva-carora-a-facut-deja-plangere-penala-ultimul-sut-imi-refuza-dreptul-la-aparare-desi-am-depus-toate-acte/#comment-9

Inceputul si sfarsitul unui vis

Dr Maher Mathbout născut în Siria,cetatean german înca dinainte de anii 1980, a venit in Romania cu intentia de-a investi in ceea ce a fost un vis pentru el: un proiect de locuinte.Asta se întampla in 2007.A studiat arhitectura in Beirut si a completat studiile in Germania unde si-a dat si doctoratul.A muncit 35 de ani in Germania – arhitectura- proiectare. Varsta nu l-a scos la pensie.Doar am spus ca avea un vis.Si efemerul l-a adus in Romania.

– See more at: http://www.vdelavedeta.ro/un-investitor-strain-acuza-justitia-romana-ca-sprijina-persoanele-impotriva-carora-a-facut-deja-plangere-penala-ultimul-sut-imi-refuza-dreptul-la-aparare-desi-am-depus-toate-acte/#comment-9

CLATITE CU SPANAC

Am anuntat de ieri ca intentionez sa  fac o mancare de spanac cu garnitura de orez…copiii m-au privit nemultumiti…am intrebat daca vor…baiatul a zis ca, el s-a saturat de spanac,nu vrea sa faca muschii lui Popeye si nu mai inghite povestea aia…are si dreptate, nu-i la varsta cand si-ar putea folosi muschii sa  salveze vreo Olive si sa se lupte cu Bluto…totusi ,i-am spus o alta poveste a spanacului,una adevarata…cum ajunge el la noi in bucatarie…cineva acolo in desert are o ferma de legume…ca sa ajunga dintr-un rasad sau samanta, leguma pe care eu o gatesc ,parcurge un drum lung.Apa pentru sistemul de irigare care o ajuta sa creasca si o tine in viata, vine de la aproape 200 m adancime ,uneori si mai mult,prin tevi,motoare…treaba serioasa de inginerie…munca,nopti dormite prin desert…asa ca, am putea privi si consuma  legumele ,cu un anume respect. Nu au mai spus nimic…azi dimineata  cand a plecat la scoala,baiatul  mi-a spus sa nu uit sa-i fac clatite…ii plac mult.Fiica mea n-a zis nici da nici nu…M-am tot gandit ce si cum sa fac…pentru ca aveam spanac mult,o parte l-am facut cu pui si o parte l-am pus in clatite…

-in clatite am pus faina,apa,oua,lapte,sare

-pireu de spanac fiert in supa de pui,sare condimente-umplutura

S-au intors de la scoala si au mancat…nu stiu daca am avut vreun succes cu povestea mea…sau le-au placut clatitele cu spanac,e prima oara cand fac…cat despre spanacul cu garnitura de orez ,nu prea s-au inghesuit…doar la supa de pasare…era si un program pe canalul national in care spuneau de Yemen,Somalia si multe altele tari  care se confrunta cu lipsa de hrana…Trebuie sa stie ce se intampla in lume…

HIENELE AU ATACAT SATELE IN SUDUL IORDANIEI

Aseara TVRI ne-a oferit fimul Ciprian Porumbescu…l-am mai vazut, insa imi sunt dragi marii actori romani care ne-au lasat filme  foarte frumoase pe care le vom vedea mereu la fel ca prima oara(vorbesc de mine)…mi se innodasera lacrimile sub barba …atata verdeata,paduri pe-acolo,campul cu margarete, martor al dragostei dintre Ciprian si Berta..balada lui Ciprian,si opereta Crai nou…chiar ma simteam  pe alte meleaguri…Inainte sa se sfarseasca filmul,a venit pe la mine scorpioana,o  veche prietena , cu fiicele ei…si am revenit la” realitate„… am discutat despre hienele pradatoare care ataca satele in  sudul Iordaniei…povestea a inceput  atunci cand hienele au mancat un copilas mic pe care l-au rapit din fata locuintei chiar in prezenta familiei…oamenii au cerut ajutorul autoritatilor…ulterior a mai fost ucisa de hiene inca o fetita de 4 ani…Autoritatile au inceput vanatoarea hienelor si a lupilor care s-au raspandit in vaile de sub munti…pana la urma au fost ucise 2 animale…dimensiunile lor sunt mult mai mari decat a unei hiene obisnuite …fenomenul nu pare normal din cauza ca pana acum, ele nu au coborat de sus de pe munti in sate cu iluminat stradal si populatie multa,ci traiau sus prin grote , neplacandu-le lumina si locurile populate…dupa aceasta poveste care nu a luat sfarsit ,oamenii de acolo se simt amenintati…autoritatile au luat masuri de aparare si chiar oamenii umbla inarmati…hienele sunt multe…

***iar „gura satului”a fabricat tot felul de povestioare pe langa cea originala…adevarate conspiratii…am uitat sa spun ca hienele au venit in Iordania din Israel …de acolo din muntii lor coboara…

SPUNE NU DROGURILOR!

Sambata 30 july…am deschis sa vad stirile …in email…dintr-una in alta, pe undeva am gasit povestea de mai jos…

OAMENI SI POVESTI – POTI SA SPUI STOP DROGURILOR!

Un toxicoman a renuntat dupa 7 ani la droguri, dupa ce i-a promis mamei sale muribunde ca se va lasa de «moartea alba»

Un tanar din Ramnicu Valcea, dependent de droguri timp de sapte ani, a reusit sa renunte la viciul care i-a macinat viata. Tanarul a spus ca s-a hotarat sa renunte in cele din urma la heroina care ii devenise indispensabila abia atunci cand s-a aflat la pragul dintre viata si moarte. In perioada critica, baiatul consuma aproape un gram de heroina pe zi, ceea ce inseamna aproape 10 doze, si ajunsese sa nu mai deosebeasca fictiunea de realitate. Andrei I. cheltuia pe droguri 2.000 euro pe luna. In urma cu un an si jumatate, subcomisarul Constantin Durleci, seful Centrului Antidrog Valcea, a fost abordat de parintii tanarului. Acestia erau disperati si isi doreau din tot sufletul ca fiul lor sa fie salvat. Singurul lucru care l-a determinat pe Andrei sa se lase de droguri a fost promisiunea facuta mamei sale, bolnava de cancer, aflata pe patul de moarte. La numai doua luni de la momentul respectiv, mama baiatului a murit. Baiatul inca mai crede ca motivul pentru care mama lui s-a imbolnavit a fost el.

Atunci cand a inceput sa se drogheze, el nu a stiut care erau efectele drogului asupra sa. Pana acum, desi a trecut mai mult de o jumatate de an de la moartea mamei sale, tanarul s-a tinut de cuvant. In amintirea faptului ca parintii sai s-au adresat primii Centrului Antidrog Valcea pentru a-l salva, Andrei doreste acum sa fie un exemplu pentru alti tineri care au cazut in capcana „mortii albe”. El provine dintr-o familie instarita, dar spune ca acest flagel poate acapara orice tanar, din orice mediu social. La solicitarea conducerii Centrului Antidrog Valcea, el a fost de acord sa isi spuna povestea.

«M-am drogat din curiozitate»

Pentru a-i proteja identitatea, politistii valceni i-au acoperit fata cu o cagula imprumutata de la Detasamentul Politiei de Interventie Rapida. „Am inceput intr-un cerc de prieteni, la Bucuresti, la un club. Era un drog care nu s-a mai fabricat apoi si ni l-a turnat cineva in cafea, cerandu-ne 25.000 de lei de fiecare. Asta era acum sapte ani. Mai intai am consumat droguri usoare, apoi am trecut la heroina si, in decurs de trei luni, deja ma injectam. La inceput am vrut sa vad cum este, dar heroina este mult mai puternica decat celelalte droguri si nu mi-am dat seama ca nu ma mai puteam opri. Nu m-am gandit niciodata ca mi-as fi putut pierde controlul. Drogul mi-a dat dependenta.

Le-am facut si parintilor mei viata un calvar”, a spus Andrei.

«Vindeam lucruri din casa»

Andrei era in anul doi la o facultate din Bucuresti atunci cand a inceput sa consume droguri. „Am renuntat si la studii pentru droguri. Ajunsesem sa ma imprietenesc doar cu toxicomani, iar pe vechii prieteni ii contactam doar cand voiam sa imprumut bani de la ei. La inceput consumam doze in functie de ce bani aveam, intre 1 si 5 doze. Ajunsesem apoi si la 10 doze pe zi. Am luat bani de la parinti, de la cunostinte, iar cand nu mai aveam resurse, vindeam lucruri din casa. As fi facut orice pentru bani, pana la furt, la crima. Chiar si la spitalele de dezintoxicare se pot infiltra droguri, dar nu de catre personal, ci de cunoscuti din afara”, a mai povestit tanarul.

Prietena sa i-a fost mereu alaturi

La inceput, familia baiatului nu a stiut ca acesta incepuse sa se drogheze, nici macar nu banuia ceva. Dar atunci cand au sesizat ca incep sa dispara diverse lucruri de valoare din casa, au inteles ca fiul lor apucase pe o cale gresita. „Familia mi-a fost alaturi, dar si prietena mea m-a ajutat foarte mult. Nu m-a parasit si s-a tinut tot timpul de capul meu sa ma las definitiv de viciul acesta. Ea nu consuma droguri si nu am indemnat-o vreodata sa faca asta. Trei ani s-a luptat cu mine sa ma las de aceasta meteahna”, a aratat baiatul.

«Nu mai suportam durerea»

Dupa ce a reusit sa se lase de droguri, lui Andrei I. ii este teama de fostii sai prieteni, din cercul toxicomanilor, pentru ca „acestia se pot razbuna”. „Am avut perioade de intrerupere, dar nu am reusit sa renunt. Ma inchideam in casa si intram in sevraj. Incepeam sa tremur, ma durea tot corpul si uneori luam drogul pentru ca nu mai suportam durerea. Alteori reuseam sa imi revin, dar ma intalneam apoi cu alti prieteni si nu ma puteam abtine. Am avut si cate trei luni de «abstinenta». Nu mai era vorba despre distractie, ci voiam sa scap de durere. Nu faceam altceva decat sa ne intalnim, sa stabilim de unde luam droguri in ziua respectiva si apoi sa ne drogam. Erau 6-7 prieteni de-ai mei care se ocupau cu asa ceva. Dintre ei, doar unul singur a reusit sa se lase. Era dependent din 1992”, si-a mai amintit tanarul.

«Am renuntat doar cu ajutor de specialitate»

„Imi procuram drogurile din Bucuresti. Mergeam cu autocarul pana acolo, luam mai multe doze si ma intorceam cand le terminam. Patru ani a durat acest calvar. Simteam atunci ca nu mai merge nimic in viata mea, ca nu mai sunt in stare de nimic. Am fost internat la Bucuresti, la Spitalul Bagdasar trei saptamani, si apoi la centrul de postcura. Cand am incercat prima data sa ma las, eram singur. Nu mai stii atunci ce faci, te apuca niste dureri groaznice si apoi ajungi sa te dai cu capul de pereti. Eu am reusit doar cu ajutor de specialitate”, s-a confesat valceanul.

Miruit de Episcopul Gherasim

La intalnirea cu Andrei a fost invitat sa participe si episcopul Ramnicului, Gherasim Cristea. Episcopul a considerat ca „Biserica s-a intors dupa Andrei, ca dupa un crestin ratacit”. „Cel patit ii poate invata si pe ceilalti. La inceput sunt numai vise, apoi un intuneric, o distrugere, nu mai este alta nadejde decat moartea. Noi ne bucuram ca i-a dat Dumnezeu atat putere sa treaca peste aceasta incercare grea. Sper sa mai traiesc atat timp, incat sa il vad asezat la casa lui. Cum spune Evanghelia, cand un cioban are o turma de oi si se pierde una, el se intoarce dupa ea. Asa ne-am intors si noi pentru Andrei”, a incheiat episcopul Gherasim. Acesta a facut la sfarsit o rugaciune si l-a miruit pe tanarul valcean.

Pe calea cea buna

In prezent, tanarul nu mai consuma droguri. Este intr-o stare destul de buna, deoarece a urmat si un tratament medicamentos adecvat. Postcura de reabilitare sociala va mai continua cateva luni. Tanarul este deosebit de inzestrat, posedand si o sensibilitate aparte. Este inteligent si are o mare putere de a studia.

El multumeste Centrului Antidrog Valcea care l-a ajutat extrem de mult. Centrul Antidrog a avut dese intalniri cu parintii sai, chiar de doua-trei ori pe saptamana. „Avem incredere in el, pentru ca este un tip destept si credem ca nu va recadea in acea plasa si va urma tratamentul prescris. Daca nu va tine cont de munca noastra, macar sa tina cont de promisiunea pe care i-a facut-o mamei sale, ca va fi un om de baza al societatii”, a declarat Constantin Durleci, seful Centrului Antidrog Valcea.

Sursa:Gardianul

***********

-DROGURILE TE DISTRUG…

-LASA-TI MINTEA LIMPEDE!

-VIATA TREBUIE TRAITA CU OCHII DESCHISI!

POVESTE ADEVARATA

Parintele Sava

Americanul din varful muntelui

Canta in biserica incremenita de ger. Un murmur grav si prelung, urcand din adancuri. Prin ferestrele inalte lumina se cernea in pulberi colorate. Statea drept, inalt, cu barba roscata si ondulata impinsa inainte. Dulama neagra de-abia atingea pamantul. Doar jos de tot, rasfranti peste ghete, se zareau o pereche de jeansi. El era, deci, Parintele Sava. „Americanul”, asa cum ii spuneau credinciosii. Acum zece ani, a traversat oceanul, a schimbat avioane, vapoare, autobuze si trenuri, a calatorit zile si nopti, rugandu-se neincetat, pentru ca intr-un final, cu doar cateva haine si carti, sa ajunga sus, in munte, la Manastirea Oasa. De atunci, n-a

mai plecat niciodata.

Intalnirea cu Dostoievski

Sudul Americii, in anii ’70. Orasul New Orleans forfotea de lume, vapoarele suierau aglomerandu-se in port. In baruri, muzica de jazz mai rasuna, inca, unduitoare. Si nu departe era Mississippi, Marele Fluviu, care se varsa, incarcat de povestile lui Mark Twain, intr-o splendida delta. In asteptarea Craciunului, bucatariile scoteau aburi parfumati. Fluviul cel mare incepuse sa prinda gheata. De dupa ferestrele abia pudrate cu zapada palpaiau seminee. Orasul intreg pulsa, mirosind a budinca si-a crengi de merisor. Numai Stephen, un baietel inaltut, de 15 ani, ramasese surd si orb la toate ispitele. In biblioteca tatalui sau il gasise pe Dostoievski. In iarna aceea, eroii lui l-au tinut zile si nopti inchis in camera, cu sufletul la gura.

Parintele Sava

Unele carti se uita cu greu. Era acolo totul: si dragostea, si suferinta, si orgoliul, si revolta. Dar peste toate astea, era infinit de multa credinta in Dumnezeu. Cateodata umila, smerita, alteori revoltata. Oameni chinuiti, gata sa renasca in spirit prin suferinta. Si mai era o intrebare ce micului Stephen, crescut riguros in sfanta traditie catolica, nu-i dadea pace.

Era, cu adevarat, ortodoxia, o credinta mai presus decat toate? Era ea, asa cum spunea rusul acela contorsionat, inaintea tuturor celorlalte credinte, singura care a pastrat fara sa spurce adevarul istoriei, singura care a tinut, de-a lungul secolelor, calea cea dreapta? Si atunci, catolicismul e cu adevarat ratacit? Vestul? America? Cea mai grozava tara din lume, despre care i se vorbise atat, era si ea in eroare? Citea, de parca fiecare pagina ce urma, i-ar fi putut dezlega totul, oferindu-i cheia de a intelege istoria si lumea in care traia. Citea, absorbit cu totul de poveste. Carte dupa carte. Saptamana dupa saptamana. Era acasa in lumea rusilor patimasi, simtea mirosul padurilor de mesteceni, al gerului ce te patrunde pana la os, al pasiunilor care-ti smulg din carne. Ca si cand s-ar fi ratacit undeva, departe de casa, cu mult inainte sa se fi nascut. Si toate personajele parca vorbeau de el. Era cand Maskin, printul cel macinat de pasiuni, cand Aliosa cel bun si bland. A pendulat, alaturi de ei, intre credinta si indoiala. Cand vacanta a luat sfarsit, stia un lucru: daca nu-L ai pe Dumnezeu, nu ai nimic.

Convertirea

Nu-i usor sa fii singur impotriva tuturor, sa vrei sa marturisesti toate gandurile incrancenate care nu-ti dau pace. Sa le rostesti, chiar, dar sa vezi apoi ca ceilalti nu inteleg nimic, ba chiar te intreaba ce ti-a venit asa, deodata, cu ortodoxia, nu cumva te-ai ticnit? O singura data a incercat sa spuna ceva serios despre asta. Avea atata nevoie sa se destainuie! I-a parut rau, si ani in sir a tacut apoi. Mergea zilnic la Liceul Catolic, unde era inscris, dar n-a mai deschis niciodata discutia. A facut totul cum i se cerea, grabit sa ajunga acasa la cartile lui, pe care le citea in secret: carti despre ortodoxie, marturii duhovnicesti, vieti ale sfintilor si ale marilor mistici. Un dor profund il chema inspre lucrurile acestea tainice si nestiute, inima lui vibra de cum auzea de ele. La 18 ani, cand a terminat liceul, stia ca nu mai e cale de intoarcere. A invatat sa conduca si a plecat singur la o biserica ortodoxa din regiune, unde s-a convertit.

Apoi anii au trecut si viata l-a dus pe alte drumuri. O vreme a vrut sa se faca violonist. A abandonat Conservatorul, dupa trei ani, convins ca nu e facut pentru muzica.

Parintele Sava

Si-a luat, patru ani mai tarziu, licenta in contabilitate, cu nota 9,50. Inclinatia lui spre matematica isi spunea cuvantul. S-a angajat la una din cele mai mari banci ale Americii, manevrand miliarde de dolari, in fonduri de investitii. Avea o viata buna, castiga bine. Seara iesea uneori cu colegii. Isi facuse o prietena. S-au iubit. Apoi s-au despartit. S-a indragostit din nou. Era cat pe ce sa se casatoreasca. Ceva l-a tras mereu inapoi. Niciodata nu le-a marturisit nimic iubitelor lui. Nimic din dorul de altadata, nimic din framantarile lui interioare, din nevoia aproape dureroasa de adevar, de a sti ca viata lui are un sens. Era ca si cum ar fi existat doi Stephen, unul corect, disciplinat, matematic si riguros, care se trezea dimineata la 7, facea dus, bea cafea si mergea la birou, altul ascuns, misterios, care dispretuia in secret tot ce primul construia cu migala, zi dupa zi. Cateodata, seara, la culcare, inchidea ochii si se imagina altundeva, departe, poate intr-unul din romanele rusesti pe care le citise candva. Scuturat de toate nevoile lumesti, de toate grijile care nu servesc la nimic, despovarat de toata alergatura inutila. In vis purta haina neagra, calugareasca, si locuia departe de vuietul lumii, unde aproape iti sunt doar stelele, brazii si Dumnezeu, caruia i se lasa in grija. Caruia i-ar fi dedicat intreaga viata. Si inima i se inunda, atunci, de cea mai adanca pace din lume.

A fost nevoie de timp pentru ca Stephen sa-si urmeze chemarea. Avea 40 de ani, cand indoielile si cautarile au incetat. In fata lui s-au inchis, rand pe rand, toate drumurile serpuite pe care incercase sa o ia, dar care nu-l dusesera niciodata nicaieri. Ar fi putut avea multe intr-o viata de om, dar sunt si oameni pentru care nimic nu e suficient de pretios ca sa ii faca fericiti: nici cariera, nici banii, nici dragostea si nici macar gandul ca ar putea avea un copil. Se saturase el insusi sa mai dea vina pe altii, pe viata, pe imprejurari. Ce ii trebuia lui era in alta parte. Mult mai departe si mult mai diferit. Un drum cu totul nou, deasupra tuturor celorlalte, pe care esti doar tu cu tine si cu Dumnezeu. Un drum care urca spre cer. Un drum care pentru el a inceput in Ohio, la o manastire ortodoxa. Prima manastire ortodoxa adevarata in care a intrat. Cand a pasit inauntru, a simtit cum i se taie picioarele. Lumanarile palpaiau tremuratoare. In lumina lor, sfintii pareau ca lacrimeaza. Calugarii cantau cu voci ragusite, fumul cadelnitei desena fiinte stranii in aer. Si era acolo atata culoare, atata aur, atata lumina! Cat de departe erau toate de sobrietatea catolica. Cat de falsa i se parea religia parintilor lui, privind acum in urma. Si cata caldura aici, printre stranele de lemn sculptat, cata suferinta si cata bucurie in fiecare cuvant al calugarilor. Uitase de el si de toate, si doar bataile inimii ii aminteau ca timpul n-a stat defel in loc.

Timpul nici nu sta vreodata in loc. Dar trebuie sa stii sa lasi deoparte tot ce e de prisos. Toate gandurile marunte si meschine, toate grijile de gospodar, toate ambitiile usoare si trecatoare, toate iluziile si toate poftele.

Atunci, uneori, timpul se desface, ca petalele unui nufar, si poti iesi din el ca un lujer sau ca un fuior de ceata, pentru ca de fapt tu nu mai esti tu, ci doar un gand, cantarind cat un abur: gandul spre Dumnezeu. Si-atunci, nici nu mai simti nimic: nici anii care trec, nici povara corpului, nici raul, nici vartejul lumii de jos. Si daca apuci sa simti macar un strop din bucuria de a fi Acolo, vei tanji toata viata inspre El. E nevoie doar de disciplina, isi spunea, asezat la masuta de lemn din intaia lui chilie. De trei ori il trimisese acasa staretul Serafim al Manastirii din Ohio. Si tot de trei ori s-a intors Stephen, convins ca acolo e locul lui. De-abia atunci a fost primit ca frate incepator. Framanta ceara galbena. Din degetele lui de violonist ieseau lumanari subtiri si parfumate. Prima lui ascultare. O sa le urmeze pe toate, intocmai. Ordine. Ritual. Rugaciune. O sa curete toata neghina din grau. Fir cu fir. Zi dupa zi. O sa faca totul cu disciplina. Si disciplina o sa faca mintea sa taca. Pana ce va uita si de disciplina, va uita de tot, si va lasa iubirea sa tasneasca. Si atunci se va ridica si el ca un lujer sau poate ca un fuior, deasupra tuturor lucrurilor, spre inaltimile cerului, unde esti una cu Domnul.

„Du-te la Oasa!”

Cum il simti pe Dumnezeu? „Uneori, ca pe o tanjire stranie, ce copleseste totul cu flacara ei. Alteori, ceva adanc raspunde in tine, Il stii aproape, fara sa-L poti simti. Ii vezi doar semnele presarate pe cale si stii care e drumul pana la el”. Chiar asa? „Chiar asa, absolut! Dumnezeu nu te lasa in chinuiala daca Il cauti. Vine si El la tine”, imi spune cu o bucurie ciudata, si privirea lui, tot mai transparenta, se pierde spre zarile amintirilor. Intr-o zi, in biblioteca manastirii din Ohio, fratele Stephen a gasit, printre cotoarele mai noi si mai roase de timp ale volumelor, o carte despre Romania. O carte a lui Serafim Joanta (episcop acum la Berlin), o istorie duhovniceasca a Romaniei, de la crestinare si pana in prezent, despre o lume pe care nu si-o putuse imagina. O tara din est, un loc magic, cu oameni care framanta painea rugandu-se la Dumnezeu si taie deasupra semnul crucii. Care nu se culca seara pana nu spun Tatal nostru, care de Sfintele Pasti coboara din cele mai ascunse catune, kilometri intregi, pentru a ajunge la prima biserica. Oameni care cred ca pana si bobul de grau poarta pe el chipul lui Hristos. Nu stia ca, dupa aproape 50 de ani de comunism ateu, in Romania, flacara ortodoxiei ardea mai vie ca niciodata. Asta era tara in care si-ar fi dorit sa fie calugar. Departe, in chilia lui din Ohio, a inceput sa viseze la ea. Si ca s-o aduca usor mai aproape, a inceput sa-i invete limba.

Mai tarziu, staretul Serafim l-a trimis la Athos. Muntele sfant, visul tuturor calugarilor. „Daca iti place, ramai acolo”, i-a mai spus. Si poate ca ar fi ramas acolo, la Vatopedu, daca lucrurile s-ar fi asezat altfel in viata lui. Un tanar calugar, Vasile, i-a vorbit intr-o seara, la asfintit, de Romania. Undeva in munte, departe de capitala, de orase si de sosele, exista o manastire cu calugari tineri si induhovniciti, slujitori ai Domnului, talentati si foarte cititi. Acolo, la Oasa, in locul acela binecuvantat de Dumnezeu, ar fi putut si el sa se simta acasa. De fericire ca a aflat de el, a plecat sa faca metanii la icoana Maicii Domnului. Simtea adanc in inima ca asta e locul de care avea nevoie. Imagini din cele mai vii i se infiripau in minte. Trebuia sa-si faca bagajele cat mai curand.

Parintele Sava

?

Numai ca a doua zi, in timp ce culegea, alaturi de alti frati, masline, un alt frate, Macarie, l-a derutat. „Nu te duce acolo, i-a spus, romanii si-au pierdut credinta, comunismul i-a ratacit, bisericile lor sunt goale. Ramai aici, nicaieri nu-ti va fi mai bine”. Peste sperantele lui s-a asezat o draperie de umbra. Romanii nu erau, deci, asa cum ii credea! Verdictele cadeau cum cadeau maslinele verzi si tari in cosurile de nuiele. Ce avea atunci de facut? Soarele se rasfrangea aramiu in apa marii. Era cald. Era bine. Pietrele straluceau albe si duhul lui Dumnezeu plutea, ca-n Scripturi, peste ape. Ar fi putut ramane acolo. Poate ca gandul lui fusese o prostie. Avea dreptate Macarie, nicaieri n-ar putea gasi un loc mai bun. Cand s-a lasat seara, a luat de jos cosul plin cu masline si au plecat amandoi la staretul Efrem sa-i duca vestea. Se hotarase sa ramana. „Nu poti ramane aici”, i-a spus staretul. „Sunt reguli care ne impiedica sa luam prea multi straini in manastirile grecesti”. Niciodata nu i s-a parut ca vorbele celuilalt par mai dureroase. Peste incapere s-a lasat o liniste grea. Atat de grea, incat Stephen n-a mai putut spune nimic. Parea ca totul incremenise in jur, chiar si gandurile lui. „Du-te la Oasa, fa-te calugar acolo!”, i-a spus intr-un tarziu. De unde stia Sfintia Sa ce-si dorea? N-avea cum sa stie, doar nimeni nu-i spusese nimic, nici macar fratele Vasile. Tocmai se intampla o minune. „N-am stiut”, i-a soptit cateva clipe mai tarziu staretul, la fel de mirat ca si el. „Dar Maica Domnului a vorbit pentru tine”.

Lectia iubirii

Sta in fotoliu, mangaind cu privirea cartile. Ii sunt dragi, pentru ca ele l-au adus la credinta. Sunt carti pe care le iubeste ca pe fiintele vii, carti fara de care viata lui ar fi fost poate alta. Pe una a si tradus-o in engleza si a regasit, cat timp a lucrat, ceva din bucuria de odinioara a primei lecturi. In biblioteca manastirii Oasa, cartile sunt randuite frumos si cu grija. Randuiala! Asta cauta si-n viata de zi cu zi. De cand a calcat prima oara in curtea manastirii au trecut zece ani. Nu-si aminteste mare lucru. Doar racoarea padurii si curtea cam austera. Daca a ramas, e pentru ca a vazut cum obstea a devenit tot mai puternica si mai inteleapta cu fiecare an. Si e convins ca are drumul ei, harazit de Dumnezeu, un drum care nu e la fel cu al altor manastiri. Nicaieri n-a mai intalnit atata iubire, atata intelegere, atata sprijin.

Iesim impreuna afara. Pojghita zapezii se frange sub picioarele noastre. Peste manastire s-a lasat lumina albastra a inserarii. „Auzi?”, ma face atenta. „Ce?” Pe chipul palid i s-a asternut un zambet.

Parintele Sava

In fruntea stranei. Vocea parintelui Sava se aude pana in cer

Cineva bate toaca si sute de ecouri, surde, lemnoase, se intorc inapoi de peste dealurile vecine. Muzica asta poarta cu ea cea mai mare bucurie din lume. In curand va incepe vecernia si, odata cu ea, padurea din jur va fosni infiorata de cantecele lui si ale celorlalti calugari. Cand se aseaza la strana si ia prima nota, isi aminteste ca asta e unul din lucrurile pentru care Dumnezeu l-a trimis aici. Noua lui viata trebuia sa inceapa si cu un nou nume. Numele lui de calugar. I s-a spus Sava. Sfantul martir din muntii Buzaului, sfantul cantaret, cel zicator de psalmi.

Parintele Sava e fericit. A gasit locul unde inima lui infloreste si se deschide petala cu petala. Pentru el, sus in munte, la Oasa, inseamna acasa. Uneori, seara, se intalneste cu ceilalti calugari. Discuta ce mai au de facut, ce au mai citit, ce greutati intampina. E frumos, e bine si tihnit si e o bucurie frateasca de care el, Stephen cel ascuns, nu a avut niciodata parte in viata lui de mirean. De cand e aici e mai deschis si mai vorbaret. A invatat lectia iubirii si a daruirii. Sa dai din tine ca dintr-o paine care se reface la loc. Cu cat dai mai mult, cu atat cresti mai mult. America nu-i mai spune nimic. Se simte acasa printre romani, le-a invatat limba si o vorbeste cu un accent ciudat, impletind in frazele lui cuvinte frumoase si neasteptate: ”

vrajmas, tainic, launtric, smintit”.

Ii place si locul. E aproape muntele, pe care vara il urca in fiecare zi. Iarna, intunericul e aici mai intuneric decat in alta parte. Si frigul taie prin haine si ajunge la os. Noaptea, potecile se umplu de un freamat straniu si vantul inghetat suiera, aducand c

u el urletele lupilor. Dar nu simte nimic din toate astea. S-a obisnuit cu ele. Acolo unde e Dumnezeu e si lumina, si caldura. Si pana la Craciun mai e atat de putin! Manastirea se va umple de oameni. Slujba va rasuna mai limpede ca niciodata in coltul acesta inzapezit de lume. Se vor strange toti, ca o mare familie, in duh de iubire. Sositi de peste tot, in haine albe, romanesti, tinerii vor canta colinde care vor rasuna pana departe, in vale. Hristos se va naste din nou, aducand pace intre oameni. Si lumanarile vor palpai fierbinti: stele rasfirate in cerul ce a coborat pe pamant.

Dia Radu

http://www.formula-as.ro

***********

-M-a impresionat povestea si am pus-o aici pentru cei care nu au citit-o pe FORMULA AS, si intamplator au intrat aici la mine…poate ca, citind mai mult din experientele oamenilor, vom intelege anumite lucruri…care ne scapa noua celor care traim in „lume”…brusc mi s-a facut dor de Romania,de manastirile la care am fost dar si dorinta de a vedea altele despre care nu am stiut mare lucru…

EU SI AERUL CONDITIONAT…

De felul meu sunt o fiinta sociabila si respectoasa cu cei din jur(zic eu)…mai zilele trecute m-am dus acasa la cineva sa ii salut pentru ca tocmai se intorsesera din pelerinaj de la Mecca..faptul ca te duci la astfel de saluturi e un prilej de bucurie pentru ei care s-au intors de la rugaciune…Afara era nespus de cald dar inauntru la ei era racoare…(parca prea racoare)…prin camerele prin care nu aveau aer conditionat ,mergeau ventilatoarele…toate usile deschise …eu nu am acasa nici un aparat de genu..'(pentru ca nu le suport).Am stat pret de vreo doua ore…noaptea m-am trezit la o vreme cu senzatia de uscaciune si nu mai puteam sa inghit…mi s-au umflat amigdalele dintr-odata…de acolo o intreaga poveste…nu stiu ce a fost…ma dureau globii oculari,dureri de cap de am umblat bandijonata cu otet ,mi-am pus legatoare cu cartofi dati pe razatoare si  stropiti cu spirt( la gat),sotul meu mi-a „tras galcile „cu ulei de masline…mi-am amintit de toate leacurile bunicii mele”Sfatoasa”…bagata sub paturi am tremurat o zi intreaga si ma durea fiecare centimetru de carne…pana la urma a trebuit sa iau si cu ultramox(antibiotic)…baiatul meu mi-a zis:

-„Mama sa nu dai coltu’ !”…-asta pentru ca i-am spus  ca in limba romana cuvinte diferite pot avea acelasi sens…dar nu le poti folosi oricum si oricand…el asta si-a amintit din exemplele pe care i le-am dat…decat sa spuna „sa nu mori mama”…copiilor mei  oricat le-as explica ei mereu vor avea lacune in intelegerea libii romane din cauza  ca sunt nascuti,crescuti pe alt taram, intr-o alta limba…

Dar intr-un fel zisele fiului meu m-au facut za zambesc si sa ma ridic de acolo …sa nu mai zac…(nu stiu de ce sunt asa de rea la boala)…si mereu acelasi gand ca eu nu am cui sa ii las…si ca au nevoie de mine…deci „sus”!

Asa ca vreau sa scriu despre aerul conditionat(air conditioner) care are el asa niste avantaje de a pastra o temperatura confortabila ,totusi aerul rece este un fenomen artificial neobisnuit in conditiile verii toride…el usuca pielea si are efecte adverse …daca aveti asemenea aparate in casa si nu va fac probleme ca mie… macar sa puneti in apropierea lor un vas cu apa…

Intre timp eu mi-am „dres”boala,si uitandu-ma retrospectiv bag seama ca trebuie sa mai lucrez la sistemul meu imunitar care se arata slabit in unele cazuri…dar voi avea grija pe viitor sa ma feresc de astfel de „aventuri”…asa ca inchei eu asa cu o urare pentru toata lumea…SANATATE! ca ea e mai importanta decat multe altele…

MAI MULTE DESPRE ABDEL HALIM HAFEZ

Google il sarbatoreste azi pe  ABDEL HALIM HAFEZ,unul din cei mai populari cantareti din Egipt si din lumea araba.El a fost actor,dirijor,profesor de muzica si producator de film.A fost considerat unul dintre cei mai mari artisti de muzica( egipteni),impreuna cu UMM KULTHUM ,MOHAMMED ABDEL WAHAB si FARID AL ATTRACH .El a fost poreclit Nightingale Tan.Orfan de la o varsta frageda(mama sa a murit cand l-a nascut pe el,iar cinci luni mai tarziu a murit si tatal sau)el a fost ridicat de matusa si de unchiul sau din Cairo.Abilitatile muzicale,au devenit evidente inca din clasele primare,invatator fiindu-i fratele sau mai mare.La varsta de 11 ani intra la Institul de muzica din Cairo iar mai tarziu a absolvit Institul Superior de Tearu si Muzica…De la orfanul sarac Abdel Halim Hafez a ajuns un gigant al muzicii egiptene,iubit de mase atat de mult incat stadioanele nu faceau fata atat erau de aglomerate la concertele sale ..folosind arenele in aer liber el a atras foarte multi admiratori… nu s-a bazat pe muzica inregistrata ci a fost pur si simplu un cantaret live…Vocea unica,puternica si rara i-a adus numele de „privighetoarea”…el a fost in mod natural carismatic,cu o pasiune profunda pentru muzica… a facut concerte la Paris si Londra si si-a castigat un nume ca” rege al emotiilor si sentimentelor”,”ambasadorul dragostei”…Se spune ca a iubit o singura femeie ai carei parinti au refuzat sa le permita casatoria…dupa patru ani cand ei s-au razgandit si au aprobat in cele din urma,fata a murit…Abdel Halim Hafez nu si-a revenit niciodata dupa pierderea  ei si majoritatea pieselor sunt dedicate memoriei acesteia…Halim nu a fost casatorit niciodata cu toate ca se spune ca s-ar fi casatorit in secret cu actrita SOAD HOSNY(  care a murit in 2001 chiar de ziua lui Halim) dar nu se stie sigur…

Halim,care a stat o perioada in copilaria sa la orfelinat,a dat in mod constant bani la saraci si la orfelinate…in 1969 el a construit un spital pentru a ajuta oamenii… a stabilit relatii de prietenie cu presedinti si regi si cu celebritati ale vremii…si legaturi sudate cu oameni din toate clasele sociale…A murit in 1977 la Kings College Hospital din Londra bolnav fiind de Bilharzia (inca din copilarie)…avea 48 de ani …La funerariile lui au participat milioane de oameni ,mai multi decat la cea a presedintelui Gamal Abdel Naser in 1970…(se spune ca 4 tinere s-au sinucis iar mii de oameni au purtat doliu dupa el timp de un an…A fost inmormantat in Moscheea Al Rifa’i in Cairo…

Ce-i mult…strica?!

Dintotdeauna s-a spus ca „banii n-aduc fericirea”!Iata  ca s-au potrivit si acestui om ,care a luptat mult sa isi faca o casa,dar nu orice fel de casa…Nu stiu de unde i s-a tras raul,sau vreun blestem…sau poate faptul ca a ales sa isi faca acel castel,intr-o zona in care locuiesc oameni ale caror case sunt normale,unele chiar „amarastene”…Asadar,timp de vreun an

au lucrat echipe speciale de meseriasi si au inaltat un „castel”scump…pentru „eternitate”.Cand insa totul a fost gata,nefericitul castelan nu a mai apucat sa mai si locuiasaca in munca lui…A parasit aceasta lume,nu se stie de ce.(poate ca priveste de sus de undeva ).Sigur ca a avut destui urmasi care s-au repezit ca soimii …Castelul pare locuit  acum;ma intreb ,oare de ce in general oamenii bogati au asa niste destine ciudate?

Poate ca sunt exemple din care ar trebui sa invatam cu totii,sa stim ca „ce-i mult strica”,nu numai teoretic…Sau poate l-au ucis ochii rai ai vecinilor plini de invidie,cine stie!

Poate ca”banii nu aduc fericirea ,”dar cum sa te intretii fara ei?

Lasati-ma singuratatii mele

                        

                                        ”  Lasati-ma singuratatii mele    de   ALEXANDRU VLAHUTA

Lasati-ma singuratatii mele.

Mi-albeste capul,in vartejul lumii,

Pe frunti de valuri sta cununa spumii,

De mult ce se framanta intre ele.

De visuri inima  pusti e nu mi-i…

Senin ma urc pe-a lor inalte schele,

Strabat albastre vai,plutind prin stele,

Pamantul duca-si droaia lui de mumii!

Tihnit,ascult a gandului poveste,

Ma-nsel ,si cred ca tot ce-a fost mai este,

Ce dulce-i asta amagire-a vietii!

Taceti s-adorm,nu voi sa prind de veste

Ca mi s-a stins vapaia tineretii,

S-asupra-mi anii grei si-astern nametii.”  

                Cum ma mai tulbura trecerea timpului!…fiecare clipa este una la timpul trecut in clipa urmatoare;Doamne,cum de nu le numaram cand eram tanar?Cum sa le explic celor din jur sa nu le piarda,sa nu le lase sa treaca in desert?

%d blogeri au apreciat asta: