mai multe…despre…

Există expresia: „Sub piatra stă pitit ţiparul”;ar fi mai potrivit să se spuna „Îndărătul liniştii se ascunde furtuna.”

„Ca să fim liberi şi drepţi nu depinde decît de noi.Seninătatea e de natură interioară.Iar primăvara veşnică se află în noi înşine.”Victor Hugo
******************

„MONSTRUL
Ca să îţi dai seama ce înseamnă o caracatiţă trebuie să dai ochii cu ea.
În comparaţie cu caracatiţa,balaurul cu şapte capete din poveste te face să zîmbeşti.
***
Caracatiţa n-are muşchi,n-are platoşă,n-are corn,n-are ac,n-are cleşte,n-are coadă cu care să apuce sau strivească,n-are înotătoare cu care să poată tăia,n-are aripi prevăzute cu unghii,n-are ţepi, n-are spadă,n-are electricitate ,n-are virus,n-are venin,n-are gheare,n-are cioc,n-are dinţi.Dar din toate animalele e cea mai perfect înarmată.
Dar în definitiv ,ce-i o caracatiţă?E o ventuză.
În recifele din largul mării,acolo unde apa îşi expune şi îşi ascunde toate splendorile,în adînciturile stîncilor,unde nu pătrunde nici o fiinţă omenească,în peşterile necunoscute,unde-i belşug de vegetaţie,de crustacee şi de scoici,sau sub adîncile portaluri ale oceanului,înotătorul care se încumetă,ispitit de frumuseţea locurilor să ajungă pînă acolo,riscă să o întîlnească.Dacă o întîlneşti vreodată,nu fi curios,fugi cît mai repede.Intri acolo fermecat şi ieşi îngrozit.
Iată ce înseamnă această întîlnire,întotdeauna cu putinţă printre stîncile din largul mării.
O formă cenuşie care şerpuieşte prin apă,de grosimea braţului şi lungă de aproape o jumătate de cot,o cîrpă,seamănă cu o umbrelă închisă fără mîner.Această zdreanţă vine spre tine încet-încet.Deodată se deschide,opt raze se desfăşoară brusc în jurul unei feţe cu doi ochi;aceste raze sînt vii;unduirea lor e ca o vîlvătaie;alcătuiesc un fel de roată ;pe de-a-ntregul desfăşurată,are un diametru de cinci picioare.Groaznică desfăşurare care se năpusteşte asupra ta.
Hidra apucă omul cu cangea.
Această lighioană se lipeşte de prada ei,o acoperă şi o leagă strîns cu panglicile ei lungi.Partea de dedesubt e de culoare gălbuie,cea de deasupra e pămîntie.Cu neputinţă să găseşti vreo asemănare acestei curioase nuanţe colbăite;ai spune că-i o vietate alcătuită din cenuşă şi care trăieşte în apă.Cînd se înfurie devine violentă.E moale,fapt care te înspăimîntă.
Nodurile ei leagă fedeleş,atingerile ei paralizează.
E ca o lighioană atinsă de scorbut şi acoperită de cangrene.
Caracatiţa nu poate fi smulsă cu nici un chip.Se face una cu prada.În ce fel?Prin vid.Cele opt braţe,roase la rădăcină,se subţiază treptat-treptat şi se termină prin nişte ace ascuţite.Sub fiecare din ele se înşiră două rînduri paralele de mici umflături,adevărate tumori purulente care merg descrescînd,cele mai mari la rădăcină,cele mai mici la vîrf;fiecare şir are douazecişicinci de asemenea umflături.Fiecare tentacul are cincizeci,iar animalul are în total patru sute.Aceste umflături sînt ventuze.Aceste ventuze sînt nişte zgîrciuri cilindrice,răsfrînte,pămîntii.La caracatiţele mari,ventuzele merg descrescînd de la un diametru cît al unei monede de cinci franci,pînă la grosimea unui bob de linte.Aceste crîmpeie de tub ies din animal şi apoi reintră în el.Ele pot pătrunde în corpul victimei pînă la o adîncime de un palmac.
Acest aparat de supt are fineţea unei claviaturi.Se ridică şi apoi coboară.Ascultă pînă şi cele mai neînsemnate dorinţe ale lighioanei.Nu exista sensibilitate care să egaleze însuşirea de a se contracta pe care o au aceste ventuze,contracţiuni care sînt întotdeauna proporţionale cu mişcările lăuntrice ale animalului şi cu exerciţiile dinafară.Balaurul are sensibilitatea unei mimoze.
***
Cel care scrie aceste rînduri a văzut cu ochii lui la Serk,în peştera zisă „dughenele”o caracatiţă urmărind înot un om care se scalda.După ce a fost omorîtă,a fost măsurată;avea un diametru de patru picioare engleze(un metru şi un sfert)şi au putut fi numărate patru sute de ventuze.Lighioana pe moarte le scotea încă înafară cu mişcări convulsive.
****
Cînd vînează sau stă la pîndă,caracatiţa se face nevăzută;se micşorează,se comprimă,se reduce la cea mai simplă expresie a ei.Se confundă cu penumbra.Pare o cută a valurilor.Seamănă a orice numai a făptură vienu.
Caracatiţa e ipocrită.N-o bagi în seamă,şi dintr-o dată se deschide.
O vîscozitate înzestrată cu voinţă,ce poate fi mai îngrozitor?Clei plămădit cu ură.
În cele mai limpezi şi mai albastre ape ţîşneşte această hidoasă şi lacomă stea a mării.Ceea ce e mai îngrozitor e că nici n-o simţi cînd se apropie.Aproape întotdeauna,în clipa în care ai zărit-o te-a şi înhăţat.
***
Nu are oase,nu are sînge,nu are carne.E flască.Înlăuntrul ei nu se găseşte nimic.E o piele.Îi poţi întoarce tentaculele pe dos aşa cum întorci degetele unei mănuşi.
Are un singur orificiu,la mijloc în locul de unde pornesc razele.Această deschizătură unică e anusul?E gura?E şi una şi alta.
Acelaşi orificiu îndeplineşte ambele funcţiuni.Intrarea e totodată şi ieşire.Lighioana are corpul rece.
Nu există strînsoare care să se compare cu aceea a cefalopodelor.
Căci eşti atacat de o maşină pneumatică.Ai de-a face cu vidul prevăzut cu picioare.Nu ţi se înfig în piele nici unghii,nici colţi;e un fel de crestare indescriptibilă a pielii.O muşcătură e lucru de temut,dar nu atîta cît o sugere.Gheara nu-i nimic pe lîngă ventuză.Gheara ,înseamnă animalul care pătrunde în carnea ta;ventuza,înseamnă corpul tău care se scurge în animal.Muşchii ţi se umflă,tendoanele ţi se răsucesc,pielea îţi plesneşte sub apăsarea spurcată,sîngele ţîşneşte şi se amestecă într-un chip înfricoşător cu limfa moluştei.Animalul te acoperă cu o mie de guri hidoase;lighioana se încorporează omului,om şi lighioană devin un amalgam.Te contopeşti cu ea.Această imagine de coşmar îţi stă pe trup.
Tigrul nu poate decît să te sfîşie,caracatiţa,oroare!te aspiră.Te trage spre ea şi în ea,şi ferecat,năclăit,neputincios,te simţi încet-încet vărsat în acest sac înspăimîntător,care e un monstru.
Mai mult decît faptul groaznic de a fi mîncat de viu e faptul de neînchipuit de a fi supt de viu.”

OAMENII MĂRII (Monstrul pag.287-293)

Victor Hugo

(n. 26 februarie 1802 – d. 22 mai 1885)

„Închin această carte insulei ospitalităţii şi libertăţii,acestui colţ din bătrînul pămînt normand,unde trăieşte un mic popor de nobili oameni ai mării-asprei şi blîndei stînci Guernesezy,astăzi azilul meu,şi poate şi mormîntul.
V.H”

**********

Dacă monstrul scriitorului Victor Hugo a fost doar rodul unei imaginaţii fabuloase ,sigur în viaţa sa reală s-a lovit de o „caracatiţă „,dovadă că a fost exilat timp de 19 ani.(din 1851 până în 1870 ). În acelaşi exil, Hugo a scris romanul Mizerabilii.

„La Piovra” puternică, cu tentacule regenerabile o întîlnim peste tot şi în toate în viaţa noastră de zi cu zi.Ca o consolare, caracatiţa, se mai poate găsi şi pe grătar ,în tigaie prăjită ,friptă ,etc pe la iubitorii de fructe de mare.N-am înţeles de ce toate formele de viaţă marine se numesc fructe de mare dacă totuşi sînt animale.