CE-O FI AVAND PISICA?

De cateva zile,Tigresa,pisica nu-i in apele ei…nu stiu ce are…de unde era ea,  felina de nu sedea locului,tragea acasa doar la vreme de seara ,o vad ca sta pe terasa cocolos in blana ei,ba nici nu se aude vreun „miau”din directia aceea…ce-i drept ea nu prea miauna „plangator”…scurt si la obiect cand cere ceva…da,o fi avand vreo durere si ea…nu se vede cum ca ar fi dus vreo lupta cu vreo taratoare ,adica nu sunt semne vizibile…Tigresa are la activul ei vreo cativa serpi „redusi la tacere”…sigur, in aceasta perioada de atata caldura taratoarele  mai ies la lumina, nestiind ce le asteapta…Si uite asa am scris eu niste simptome de-ale ei… si google amabil m-a indreptat spre niste locuri de unde sa imi iau imformatiile care ma intereseaza…

-Pana sa mai aflu cam cu ce sufera mi^ta mea, am dat de un intreg istoric al neamului pisicesc:

-„Pisica domestica toarce la aproximativ 26 de cicluri pe secunda, aceeasi frecventa ca un motor diesel de ralanti. O pisica domestica aude frecvente de pâna la aproximativ 65 kHz, oamenii de pâna la 20 kHz. Sensul ei olfactiv este de aproximativ 14 ori mai puternic decat cel al oamenilor.

-In partea din spate a ochiului unei pisici este un strat care reflecta lumina numit Lucidum tapetum, care fac ochii pisicilor „sa straluceasca „pe timp de noapte. Acest strat absoarbe lumina de 6 ori mai eficient decât ochii omului … o pisica vede mai bine decat oamenii, noaptea.

Exista mai mult de 3000 de tipuri de pisici domestice, dar numai 8% sunt pedigree. Si, spre deosebire de alte pisici, ele se gasesc peste tot în lume … din abundenta. In SUA, exista mai multe pisici decat caini si oamenii cheltuiesc anual mai mult pe mancare pentru pisici decat pe mancare pentru bebelusi.

-Pisicile domestice – sau orice alte pisici – nu au noua vieti. De asemenea, ei nu aterizeaza intotdeauna in picioare. Se spune ca o pisica care cade dintr-o cladire cu  20 de etaje are o sansa de supravietuire… cu toate ca nu totdeauna „aterizeaza in picioare”…

-„Toate pisicile sunt descendente directe din pisica salbatica – chiar pisicuta ta.”

-Freyja-Zeita iubirii, frumusetii si fertilitatii în Mitologia nordica-Este reprezentata intr-un un car tras de pisici.

-In Egiptul antic pisicile au fost animale sacre.

(traducere)

…cautarea,nu prea m-a lamurit…(ce cautam eu…si unde am „aterizat”)

…pisica mea isi „face rost”de hrana singura,dar desigur are vasul ei acolo afara, unde gaseste pusa de mine mancare, si pentru pisoii ei care sunt vreo patru la numar…mai astept sa vad cum mai evolueaza lucrurile…poate o duce sotul meu la veterinar…

-pisica din acest material este tot din zona asta si seamana la „apucaturi”cu Tigresa mea… care a jucat si ea de multe ori” rolul” acesta…

VINERI 22  JULY

-Pisicul din fotografie ,orfelin,abandonat sau pierdut ,nu se stie exact,mi-a fost adus impreuna cu pisica mea care a fost la a doua injectie…era pe-acolo,al nimanui…pisoii Tigresei sunt mult mai mari;saracul asta are privirea speriata…ma duc sa-i caut un loc…na,”adoptie”obligatorie…

Ce sa zic?sa se integreze in neamul pisicii si sa supravietuiasca…e cam anemic…

POVESTE ADEVARATA

Parintele Sava

Americanul din varful muntelui

Canta in biserica incremenita de ger. Un murmur grav si prelung, urcand din adancuri. Prin ferestrele inalte lumina se cernea in pulberi colorate. Statea drept, inalt, cu barba roscata si ondulata impinsa inainte. Dulama neagra de-abia atingea pamantul. Doar jos de tot, rasfranti peste ghete, se zareau o pereche de jeansi. El era, deci, Parintele Sava. „Americanul”, asa cum ii spuneau credinciosii. Acum zece ani, a traversat oceanul, a schimbat avioane, vapoare, autobuze si trenuri, a calatorit zile si nopti, rugandu-se neincetat, pentru ca intr-un final, cu doar cateva haine si carti, sa ajunga sus, in munte, la Manastirea Oasa. De atunci, n-a

mai plecat niciodata.

Intalnirea cu Dostoievski

Sudul Americii, in anii ’70. Orasul New Orleans forfotea de lume, vapoarele suierau aglomerandu-se in port. In baruri, muzica de jazz mai rasuna, inca, unduitoare. Si nu departe era Mississippi, Marele Fluviu, care se varsa, incarcat de povestile lui Mark Twain, intr-o splendida delta. In asteptarea Craciunului, bucatariile scoteau aburi parfumati. Fluviul cel mare incepuse sa prinda gheata. De dupa ferestrele abia pudrate cu zapada palpaiau seminee. Orasul intreg pulsa, mirosind a budinca si-a crengi de merisor. Numai Stephen, un baietel inaltut, de 15 ani, ramasese surd si orb la toate ispitele. In biblioteca tatalui sau il gasise pe Dostoievski. In iarna aceea, eroii lui l-au tinut zile si nopti inchis in camera, cu sufletul la gura.

Parintele Sava

Unele carti se uita cu greu. Era acolo totul: si dragostea, si suferinta, si orgoliul, si revolta. Dar peste toate astea, era infinit de multa credinta in Dumnezeu. Cateodata umila, smerita, alteori revoltata. Oameni chinuiti, gata sa renasca in spirit prin suferinta. Si mai era o intrebare ce micului Stephen, crescut riguros in sfanta traditie catolica, nu-i dadea pace.

Era, cu adevarat, ortodoxia, o credinta mai presus decat toate? Era ea, asa cum spunea rusul acela contorsionat, inaintea tuturor celorlalte credinte, singura care a pastrat fara sa spurce adevarul istoriei, singura care a tinut, de-a lungul secolelor, calea cea dreapta? Si atunci, catolicismul e cu adevarat ratacit? Vestul? America? Cea mai grozava tara din lume, despre care i se vorbise atat, era si ea in eroare? Citea, de parca fiecare pagina ce urma, i-ar fi putut dezlega totul, oferindu-i cheia de a intelege istoria si lumea in care traia. Citea, absorbit cu totul de poveste. Carte dupa carte. Saptamana dupa saptamana. Era acasa in lumea rusilor patimasi, simtea mirosul padurilor de mesteceni, al gerului ce te patrunde pana la os, al pasiunilor care-ti smulg din carne. Ca si cand s-ar fi ratacit undeva, departe de casa, cu mult inainte sa se fi nascut. Si toate personajele parca vorbeau de el. Era cand Maskin, printul cel macinat de pasiuni, cand Aliosa cel bun si bland. A pendulat, alaturi de ei, intre credinta si indoiala. Cand vacanta a luat sfarsit, stia un lucru: daca nu-L ai pe Dumnezeu, nu ai nimic.

Convertirea

Nu-i usor sa fii singur impotriva tuturor, sa vrei sa marturisesti toate gandurile incrancenate care nu-ti dau pace. Sa le rostesti, chiar, dar sa vezi apoi ca ceilalti nu inteleg nimic, ba chiar te intreaba ce ti-a venit asa, deodata, cu ortodoxia, nu cumva te-ai ticnit? O singura data a incercat sa spuna ceva serios despre asta. Avea atata nevoie sa se destainuie! I-a parut rau, si ani in sir a tacut apoi. Mergea zilnic la Liceul Catolic, unde era inscris, dar n-a mai deschis niciodata discutia. A facut totul cum i se cerea, grabit sa ajunga acasa la cartile lui, pe care le citea in secret: carti despre ortodoxie, marturii duhovnicesti, vieti ale sfintilor si ale marilor mistici. Un dor profund il chema inspre lucrurile acestea tainice si nestiute, inima lui vibra de cum auzea de ele. La 18 ani, cand a terminat liceul, stia ca nu mai e cale de intoarcere. A invatat sa conduca si a plecat singur la o biserica ortodoxa din regiune, unde s-a convertit.

Apoi anii au trecut si viata l-a dus pe alte drumuri. O vreme a vrut sa se faca violonist. A abandonat Conservatorul, dupa trei ani, convins ca nu e facut pentru muzica.

Parintele Sava

Si-a luat, patru ani mai tarziu, licenta in contabilitate, cu nota 9,50. Inclinatia lui spre matematica isi spunea cuvantul. S-a angajat la una din cele mai mari banci ale Americii, manevrand miliarde de dolari, in fonduri de investitii. Avea o viata buna, castiga bine. Seara iesea uneori cu colegii. Isi facuse o prietena. S-au iubit. Apoi s-au despartit. S-a indragostit din nou. Era cat pe ce sa se casatoreasca. Ceva l-a tras mereu inapoi. Niciodata nu le-a marturisit nimic iubitelor lui. Nimic din dorul de altadata, nimic din framantarile lui interioare, din nevoia aproape dureroasa de adevar, de a sti ca viata lui are un sens. Era ca si cum ar fi existat doi Stephen, unul corect, disciplinat, matematic si riguros, care se trezea dimineata la 7, facea dus, bea cafea si mergea la birou, altul ascuns, misterios, care dispretuia in secret tot ce primul construia cu migala, zi dupa zi. Cateodata, seara, la culcare, inchidea ochii si se imagina altundeva, departe, poate intr-unul din romanele rusesti pe care le citise candva. Scuturat de toate nevoile lumesti, de toate grijile care nu servesc la nimic, despovarat de toata alergatura inutila. In vis purta haina neagra, calugareasca, si locuia departe de vuietul lumii, unde aproape iti sunt doar stelele, brazii si Dumnezeu, caruia i se lasa in grija. Caruia i-ar fi dedicat intreaga viata. Si inima i se inunda, atunci, de cea mai adanca pace din lume.

A fost nevoie de timp pentru ca Stephen sa-si urmeze chemarea. Avea 40 de ani, cand indoielile si cautarile au incetat. In fata lui s-au inchis, rand pe rand, toate drumurile serpuite pe care incercase sa o ia, dar care nu-l dusesera niciodata nicaieri. Ar fi putut avea multe intr-o viata de om, dar sunt si oameni pentru care nimic nu e suficient de pretios ca sa ii faca fericiti: nici cariera, nici banii, nici dragostea si nici macar gandul ca ar putea avea un copil. Se saturase el insusi sa mai dea vina pe altii, pe viata, pe imprejurari. Ce ii trebuia lui era in alta parte. Mult mai departe si mult mai diferit. Un drum cu totul nou, deasupra tuturor celorlalte, pe care esti doar tu cu tine si cu Dumnezeu. Un drum care urca spre cer. Un drum care pentru el a inceput in Ohio, la o manastire ortodoxa. Prima manastire ortodoxa adevarata in care a intrat. Cand a pasit inauntru, a simtit cum i se taie picioarele. Lumanarile palpaiau tremuratoare. In lumina lor, sfintii pareau ca lacrimeaza. Calugarii cantau cu voci ragusite, fumul cadelnitei desena fiinte stranii in aer. Si era acolo atata culoare, atata aur, atata lumina! Cat de departe erau toate de sobrietatea catolica. Cat de falsa i se parea religia parintilor lui, privind acum in urma. Si cata caldura aici, printre stranele de lemn sculptat, cata suferinta si cata bucurie in fiecare cuvant al calugarilor. Uitase de el si de toate, si doar bataile inimii ii aminteau ca timpul n-a stat defel in loc.

Timpul nici nu sta vreodata in loc. Dar trebuie sa stii sa lasi deoparte tot ce e de prisos. Toate gandurile marunte si meschine, toate grijile de gospodar, toate ambitiile usoare si trecatoare, toate iluziile si toate poftele.

Atunci, uneori, timpul se desface, ca petalele unui nufar, si poti iesi din el ca un lujer sau ca un fuior de ceata, pentru ca de fapt tu nu mai esti tu, ci doar un gand, cantarind cat un abur: gandul spre Dumnezeu. Si-atunci, nici nu mai simti nimic: nici anii care trec, nici povara corpului, nici raul, nici vartejul lumii de jos. Si daca apuci sa simti macar un strop din bucuria de a fi Acolo, vei tanji toata viata inspre El. E nevoie doar de disciplina, isi spunea, asezat la masuta de lemn din intaia lui chilie. De trei ori il trimisese acasa staretul Serafim al Manastirii din Ohio. Si tot de trei ori s-a intors Stephen, convins ca acolo e locul lui. De-abia atunci a fost primit ca frate incepator. Framanta ceara galbena. Din degetele lui de violonist ieseau lumanari subtiri si parfumate. Prima lui ascultare. O sa le urmeze pe toate, intocmai. Ordine. Ritual. Rugaciune. O sa curete toata neghina din grau. Fir cu fir. Zi dupa zi. O sa faca totul cu disciplina. Si disciplina o sa faca mintea sa taca. Pana ce va uita si de disciplina, va uita de tot, si va lasa iubirea sa tasneasca. Si atunci se va ridica si el ca un lujer sau poate ca un fuior, deasupra tuturor lucrurilor, spre inaltimile cerului, unde esti una cu Domnul.

„Du-te la Oasa!”

Cum il simti pe Dumnezeu? „Uneori, ca pe o tanjire stranie, ce copleseste totul cu flacara ei. Alteori, ceva adanc raspunde in tine, Il stii aproape, fara sa-L poti simti. Ii vezi doar semnele presarate pe cale si stii care e drumul pana la el”. Chiar asa? „Chiar asa, absolut! Dumnezeu nu te lasa in chinuiala daca Il cauti. Vine si El la tine”, imi spune cu o bucurie ciudata, si privirea lui, tot mai transparenta, se pierde spre zarile amintirilor. Intr-o zi, in biblioteca manastirii din Ohio, fratele Stephen a gasit, printre cotoarele mai noi si mai roase de timp ale volumelor, o carte despre Romania. O carte a lui Serafim Joanta (episcop acum la Berlin), o istorie duhovniceasca a Romaniei, de la crestinare si pana in prezent, despre o lume pe care nu si-o putuse imagina. O tara din est, un loc magic, cu oameni care framanta painea rugandu-se la Dumnezeu si taie deasupra semnul crucii. Care nu se culca seara pana nu spun Tatal nostru, care de Sfintele Pasti coboara din cele mai ascunse catune, kilometri intregi, pentru a ajunge la prima biserica. Oameni care cred ca pana si bobul de grau poarta pe el chipul lui Hristos. Nu stia ca, dupa aproape 50 de ani de comunism ateu, in Romania, flacara ortodoxiei ardea mai vie ca niciodata. Asta era tara in care si-ar fi dorit sa fie calugar. Departe, in chilia lui din Ohio, a inceput sa viseze la ea. Si ca s-o aduca usor mai aproape, a inceput sa-i invete limba.

Mai tarziu, staretul Serafim l-a trimis la Athos. Muntele sfant, visul tuturor calugarilor. „Daca iti place, ramai acolo”, i-a mai spus. Si poate ca ar fi ramas acolo, la Vatopedu, daca lucrurile s-ar fi asezat altfel in viata lui. Un tanar calugar, Vasile, i-a vorbit intr-o seara, la asfintit, de Romania. Undeva in munte, departe de capitala, de orase si de sosele, exista o manastire cu calugari tineri si induhovniciti, slujitori ai Domnului, talentati si foarte cititi. Acolo, la Oasa, in locul acela binecuvantat de Dumnezeu, ar fi putut si el sa se simta acasa. De fericire ca a aflat de el, a plecat sa faca metanii la icoana Maicii Domnului. Simtea adanc in inima ca asta e locul de care avea nevoie. Imagini din cele mai vii i se infiripau in minte. Trebuia sa-si faca bagajele cat mai curand.

Parintele Sava

?

Numai ca a doua zi, in timp ce culegea, alaturi de alti frati, masline, un alt frate, Macarie, l-a derutat. „Nu te duce acolo, i-a spus, romanii si-au pierdut credinta, comunismul i-a ratacit, bisericile lor sunt goale. Ramai aici, nicaieri nu-ti va fi mai bine”. Peste sperantele lui s-a asezat o draperie de umbra. Romanii nu erau, deci, asa cum ii credea! Verdictele cadeau cum cadeau maslinele verzi si tari in cosurile de nuiele. Ce avea atunci de facut? Soarele se rasfrangea aramiu in apa marii. Era cald. Era bine. Pietrele straluceau albe si duhul lui Dumnezeu plutea, ca-n Scripturi, peste ape. Ar fi putut ramane acolo. Poate ca gandul lui fusese o prostie. Avea dreptate Macarie, nicaieri n-ar putea gasi un loc mai bun. Cand s-a lasat seara, a luat de jos cosul plin cu masline si au plecat amandoi la staretul Efrem sa-i duca vestea. Se hotarase sa ramana. „Nu poti ramane aici”, i-a spus staretul. „Sunt reguli care ne impiedica sa luam prea multi straini in manastirile grecesti”. Niciodata nu i s-a parut ca vorbele celuilalt par mai dureroase. Peste incapere s-a lasat o liniste grea. Atat de grea, incat Stephen n-a mai putut spune nimic. Parea ca totul incremenise in jur, chiar si gandurile lui. „Du-te la Oasa, fa-te calugar acolo!”, i-a spus intr-un tarziu. De unde stia Sfintia Sa ce-si dorea? N-avea cum sa stie, doar nimeni nu-i spusese nimic, nici macar fratele Vasile. Tocmai se intampla o minune. „N-am stiut”, i-a soptit cateva clipe mai tarziu staretul, la fel de mirat ca si el. „Dar Maica Domnului a vorbit pentru tine”.

Lectia iubirii

Sta in fotoliu, mangaind cu privirea cartile. Ii sunt dragi, pentru ca ele l-au adus la credinta. Sunt carti pe care le iubeste ca pe fiintele vii, carti fara de care viata lui ar fi fost poate alta. Pe una a si tradus-o in engleza si a regasit, cat timp a lucrat, ceva din bucuria de odinioara a primei lecturi. In biblioteca manastirii Oasa, cartile sunt randuite frumos si cu grija. Randuiala! Asta cauta si-n viata de zi cu zi. De cand a calcat prima oara in curtea manastirii au trecut zece ani. Nu-si aminteste mare lucru. Doar racoarea padurii si curtea cam austera. Daca a ramas, e pentru ca a vazut cum obstea a devenit tot mai puternica si mai inteleapta cu fiecare an. Si e convins ca are drumul ei, harazit de Dumnezeu, un drum care nu e la fel cu al altor manastiri. Nicaieri n-a mai intalnit atata iubire, atata intelegere, atata sprijin.

Iesim impreuna afara. Pojghita zapezii se frange sub picioarele noastre. Peste manastire s-a lasat lumina albastra a inserarii. „Auzi?”, ma face atenta. „Ce?” Pe chipul palid i s-a asternut un zambet.

Parintele Sava

In fruntea stranei. Vocea parintelui Sava se aude pana in cer

Cineva bate toaca si sute de ecouri, surde, lemnoase, se intorc inapoi de peste dealurile vecine. Muzica asta poarta cu ea cea mai mare bucurie din lume. In curand va incepe vecernia si, odata cu ea, padurea din jur va fosni infiorata de cantecele lui si ale celorlalti calugari. Cand se aseaza la strana si ia prima nota, isi aminteste ca asta e unul din lucrurile pentru care Dumnezeu l-a trimis aici. Noua lui viata trebuia sa inceapa si cu un nou nume. Numele lui de calugar. I s-a spus Sava. Sfantul martir din muntii Buzaului, sfantul cantaret, cel zicator de psalmi.

Parintele Sava e fericit. A gasit locul unde inima lui infloreste si se deschide petala cu petala. Pentru el, sus in munte, la Oasa, inseamna acasa. Uneori, seara, se intalneste cu ceilalti calugari. Discuta ce mai au de facut, ce au mai citit, ce greutati intampina. E frumos, e bine si tihnit si e o bucurie frateasca de care el, Stephen cel ascuns, nu a avut niciodata parte in viata lui de mirean. De cand e aici e mai deschis si mai vorbaret. A invatat lectia iubirii si a daruirii. Sa dai din tine ca dintr-o paine care se reface la loc. Cu cat dai mai mult, cu atat cresti mai mult. America nu-i mai spune nimic. Se simte acasa printre romani, le-a invatat limba si o vorbeste cu un accent ciudat, impletind in frazele lui cuvinte frumoase si neasteptate: ”

vrajmas, tainic, launtric, smintit”.

Ii place si locul. E aproape muntele, pe care vara il urca in fiecare zi. Iarna, intunericul e aici mai intuneric decat in alta parte. Si frigul taie prin haine si ajunge la os. Noaptea, potecile se umplu de un freamat straniu si vantul inghetat suiera, aducand c

u el urletele lupilor. Dar nu simte nimic din toate astea. S-a obisnuit cu ele. Acolo unde e Dumnezeu e si lumina, si caldura. Si pana la Craciun mai e atat de putin! Manastirea se va umple de oameni. Slujba va rasuna mai limpede ca niciodata in coltul acesta inzapezit de lume. Se vor strange toti, ca o mare familie, in duh de iubire. Sositi de peste tot, in haine albe, romanesti, tinerii vor canta colinde care vor rasuna pana departe, in vale. Hristos se va naste din nou, aducand pace intre oameni. Si lumanarile vor palpai fierbinti: stele rasfirate in cerul ce a coborat pe pamant.

Dia Radu

http://www.formula-as.ro

***********

-M-a impresionat povestea si am pus-o aici pentru cei care nu au citit-o pe FORMULA AS, si intamplator au intrat aici la mine…poate ca, citind mai mult din experientele oamenilor, vom intelege anumite lucruri…care ne scapa noua celor care traim in „lume”…brusc mi s-a facut dor de Romania,de manastirile la care am fost dar si dorinta de a vedea altele despre care nu am stiut mare lucru…

TREC ORELE…

Trec orele…

Trec orele ca niste note

Din simfoniile durerei,

In urma lor ramân eterne

Melancoliile tacerei…

Tot ce-ai crezut odinioara,

Tot ce-ai visat, tot ce-a fost sfânt

Te turbura cu nesfârsitul

Si tristul gol ca nu mai sunt…

Ca cerul unei seri de toamna

Se-ntuneca pierduta minte:

Nimicul îti întinde noaptea

Pe calea ducerei-nainte…

Uimit în loc s-opreste omul

Ca-n fata unui ne-nteles:

Din gândurile risipite

Nehotarârea a cules…

Si clara o lumina numai

Ii sta-n adâncul cugetarii:

Ca trece, – si ramân în urma-i

Nemarginirile uitarii…

TRAIAN DEMETRESCU 1866-1896

******

Mi-a placut poezia,m-a impresionat poetul care s-a stins atat de tanar…ma gandesc ce trist e totul uneori…si mi-aminteste ca suntem doar calatori prin viata asta,si-atunci caut in mintea mea un SENS …

PILDA DINTR-O POEZIE…

      Aurul si Întelepciunea

Marele-Împãrat Luminã si-Întuneric Împãrat,

Megiesi cu-mpãrãtia, când a fost si ei sã moarã,

Cu trei zile mai-nainte de, prohod si de sicriu,

Fiecare, cu iubire si-a chemat

Unicul fiu,

Sã-i dea binecuvântare pentru cea din urmã oarã.

Si-amândoi, cu ochii-n lacrimi si cu grai întretãiat:

Fiilor ce-aveau sub soare le-au lãsat câte-o comoarã:

– Fiule, a zis Luminã, eu mã sting si plec departe…

Tu rãmâi pe lume singur…Toate-n lume sunt desarte…

Mostenire, pentru tine, n-am sã las decât o carte…

Iat-o!…Toatã fericirea vei putea prin ea sã sorbi,

Dacã ochii tãi, citind-o pururea, nu vor fi orbi!

Sunt în ea comori de veacuri: vorbe-adânci, vorbe-ntelepte;

Fiecare, la tot pasul, doar spre bine sã te-ndrepte,

Fiindcã vorbele-ntelepte, niciodatã nu te mint

Si-s ca merele de aur, în panere de argint!

– Ah, odorul tatii, zise Împãratul Întuneric;

Azi, când mor, cu fericirea, vreau, pe veci, sã mi te feric…

Iatã-ti las, ca mostenire, un fãrã sfârsit tezaur:

In aceastã raclã neagrã, numai galbeni mari de aur…

E comoarã fermecatã

Prin iubirea mea de tatã…

Galbenul cel de pe urmã, sã-l azvârli mereu în foc

Si, mereu, spre-al tãu folos,

Înmiit, au sã rãsarã, gârlã, galbenii la loc,

Pe când racla fermecatã, cum pãmântul alta n-are,

Sa cuprindã-a ta comoarã, se va face tot mai mare!…

Vorbele acestea zise, firul vietii astfel tors,

Cei doi Împãrati plecarã,

Fiecare plâns de-o tarã,

Dincolo, de unde nimeni, pânã azi, nu mai s-a-ntors,

Iar în ziua urmãtoare, chiar din zorii diminetii,

Cei doi fii pornirã si ei ca sã-si toarcã firul vietii:

Pe stãpânul raclei negre, cu însetãri în pumnul humii,

La fost smuls ca o furtunã, aurul, în largul lumii:

Bolta cerului albastru i-a-nhorito-n mii de sori;

I-a pus vrãji în toatã clipa; sub tot pasul, colb de flori;

L-a purtat pe tot pãmântul: pe cãi largi, pe cãi înguste

Si i-a dat, în fãrã seamãn pân-atunci olocauste,

Tot ce-ar fi putut sã guste!…

Dar cu anii, mergând astfel pe cãrãrile ce mint,

Cu, pe tâmple, tot mai multã promoroacã de argint,

Însetatul, dintr-o datã, rãtãcit pe-al vietii drum

Se simti mâhnit…Pe fire parcã se lãsa un fum;

Nu mai era primãvarã, nu mai era cer senin;

Fericirea de-altã datã începu sã fie chin:

Cântecul îi pãru urlet; stârvuri, florile de crin;

Simti frigul tot mai tare: sorii se stingeau într-una;

Muri cel din urmã soare, apoi stelele si luna;

Întunericul se-ntinse tot mai negru si, curând,

Noapte grea veni sã-i cadã si pe suflet, si pe gând,

Cel care viata o sorbise cu-nsetare,

Otravit de-a ei dulceatã, s-azvârli, plângând, în mare!

Dar, în clipa-ntunecatã, cea mai neagrã dintre toate,

El simti, din valul mãrii cum un brat pe mal îl scoate

Si-n clipita urmãtoare când în fire-a fost sã-si vinã

Vãzu-n fata lui pe fiul Împãratului Luminã:

Cu, pe cap un sfert de soare ca un sfânt din Paradis,

Zâmbitor tinzându-i cartea, cel ce l-a scãpat i-a zis:

– Nu e vina ta…E vina celui care, drept tezaur,

Nu ti-a dat o asa carte, ci izvorul sãu de aur!…

Ia-o si citeste, frate: pentru toate-ti va fi leac,

Precum leac mi-a fost si mie; si-o fi tuturor, în veac…

Ia-o si citeste-ntru-na: azi vei fi mai bun ca ieri;

Vei simti cum prinzi în suflet boarea dulcei primãveri,

Cu miros din lãcrãmioare si din florile de meri!…

Vei simti, din întuneric cum pe toata clipa iesi;

Cum îti înfloresc în Suflet milioane de ciresi;

În a cãror fiecare ramurã omãt de floare,

Cântã, o privighetoare!

Cartea mea e carte plinã

De miresme, de luminã,

Si mai mult îmbãtãtoare decât oricare grãdinã!

Ia-o si citeste, frate…Adevãr grãieste-mi gura!

Si-nchinându-se, Luminã, surâzând, i-a dat

Scriptura.

……………………………………………………………..

Iarã Sufletul-ruinã, adevãr zic si eu vouã:

Prin puterea cãrtii sfinte, s-a trezit la viatã nouã

   de VASILE MILITARU  (poet si scriitor roman nationalist 1885-1959)

––––––––––-

Astept stirile din Spania din urma de cutremur…stiu niste romani acolo si ma gandesc…

Pana vin ,(ceva stiri sigure)citesc poeziile lui Vasile Militaru …e pentru prima oara cand imi cad in mana…

VIATA SI MOARTEA PE TIMP DE RAZBOI

De putina vreme, odata cu conflictul din Libia, razboiul a intrat iarasi în viata noastra. Chiar daca implicarea României este, practic, simbolica, se cheama ca gratie unor aliante cu eficienta si temei discutabile, participam la un razboi, motiv macar de câteva reflectii pe aceasta tema.

Oricum, ca o paranteza fie spus, de multa vreme încoace nici nu se termina  un conflict ca începe altul.

Toate mizeriile lumii sunt amestecate în blenderul diavolului si aruncate iarasi în lume, mai pline de savoarea raului.

Când vorbim de razboi, nimic nu e nou, aceleasi rautati le regasim si în conflictele de acum mii de ani, si în cele de acum.

Imi amintesc povestirile bunicului, care a fost luat pe front si într-o zi a cazut prizonier. S-a întâmplat când sovieticii au rupt linia frontului lânga Iasi, în zona Bârnova. A fost dus în Siberia, într-un lagar de munca. Spargeau piatra pe o temperatura atât de scazuta, încât apa, când o turnai dimineata din cana, îngheta pâna  jos.

Un adevarat spectacol al naturii umane reiesea din povestirile bunicului: cum furau ei din pestele pe care îl prindeau pentru sovietici dintr-un pârâu, cum s-a îndragostit de o rusoaica, asta în perioada când regimul de lagar se mai îmblânzise, si li se dadea voie sa aiba câte-o iubita în satul din apropiere, în speranta ca unii prizonieri vor ramâne în URSS dupa eliberare, populatia masculina a lor fiind redusa de razboi.

Tradare si prietenie, complicitati, iubire si suferinta, toate se îngemanau în acest prizonierat. Intr-un fel au fost tratati pe când România era de partea Germaniei, si altfel dupa întoarcerea armelor, când eram aliati cu sovieticii. La momentul eliberarii li s-au luat toti banutii, putini la numar, cu care fusesera platiti pentru munca depusa.

Inducerea lipsei de vinovatie

In razboi, toate preceptele crestine sunt întoarse pe dos. Iti pretuiesti viata proprie, înteleasa strict ca supravietuire fizica, si nu privita în perspectiva mântuirii, se minte sfruntat, pentru diabolizarea dusmanului, numai el e de vina, el e rau si tu esti bun, dreptatea e declarata si fluturata de toate partile. Oamenii sunt atâtati unii împotriva altora pentru interese de multe ori inaccesibile marelui public.

Iar bietii oameni ramân toata viata cu convingerea ca au avut dreptate, ca au dus un razboi drept, au fost patrioti, ei au reprezentat binele, iar adversarii raul. Adica exact opusul unei atitudini smerite si la locul ei.

Aceste minciuni pe care se fundamenteaza nevoia factorilor care decid un razboi de a le crea oamenilor aflati în subordine lipsa sentimentelor de vinovatie  pentru ca fac rau unor semeni ai lor bat foarte departe. Tatal meu stie si astazi despre razboiul din Vietnam ce a aflat în anii aceia, când propaganda comunista prezenta absolut partinitor chestiunea. Prin filme si articole de presa li se spunea românilor ca vietnamezii sunt niste patrioti practic neînarmati, care lupta numai cu arme primitive – capcane, arcuri si sageti – împotriva invadatorului american. Adevarul îl stie astazi si un copil, ca vietnamezii erau deosebit de bine înarmati de sovietici, inclusiv cu armament de ultima ora si aveau parte de consiliere militara din plin. Dar aici, la noi, se stia ca sunt niste bieti tarani care îsi apara ogoarele cu arcul. De partea cealalta, americanii stiau exact invers: vietnamezii le erau prezentati exclusiv ca niste bestii care nu merita sa traiasca. Atrocitati au fost de ambele parti, iar frânturi de adevar au avut toti.

Spectacolul manipularii

Acum vedem acest spectacol al manipularii în fiecare zi: aliatii sunt buni, libienii sunt rai. Ai lui Gaddafi, desigur, caci ceilalti, rebelii, sunt niste patrioti.

Propaganda dusa de structurile specializate ale statelor aflate în alianta  are grija sa cosmetizeze lucrurile si sa le prezinte numai cum trebuie. Vedem la stiri câte un tanc fumegând si cetateni zâmbitori, cu armele în mâini care fac semnul victoriei. E o veselie generala, iar senzatia ca totul e corect si bine e atât de clara, încât te întrebi de ce nu esti si tu acolo sa dai o mâna de ajutor la petrecere.

Nu vezi nici o casa distrusa, nici copii sub darâmaturi, deci e clar ca se mai întâmpla si daune colaterale. Gratie puterii mass-media, în vremurile noastre lucrurile se petrec asa: niste oameni puternici decid cum trebuie sa se faca un lucru care sa serveasca interese mai mult sau mai putin vizibile, apoi se voteaza foarte democratic, dupa ce în culise se trag sforile si orice atu devine legitim, iar aceasta legitimitate de mucava este bagata în capul oamenilor prin puterea presei. Se decupeaza frânturi de realitate, doar acele frânturi care convin, se ambaleaza frumos si se trimit în stoluri prin lume.

Asa ca vezi tineri plecând la razboi cu zâmbetul pe buze, sa duca niste razboaie care nu sunt ale lor. Pleaca neobligati de nimeni, de cele mai multe ori pentru o retributie mai mare decât media din tara. Nu-si pun cu adevarat problema ca ei merg sa omoare niste oameni, nu se gândesc serios ca îsi joaca cartea vietii si mântuirii pentru avansul la o garsoniera sau o plasma si-un frigider.

Ignoranta, rautatea, minciuna, toate traiesc cel mai bine pe timp de razboi, când iluzia domina lumea.

DAN CARLEA  – ZIARUL LUMINA-

Am pus acest articol care apartine Ziarului Lumina in speranta ca se vor ma dumiri si altii …

Mai multe …despre tinerete

INERETE

de E.Camilar

Ma vad ca intr-o ceata departe in trecut,

La deal abia urnindu-mi opincile de lut.

Dar adunand lumina din astrele ce pier,

In amfora din pumnii tinuti mereu spre cer!

Adeseori simt timpul rozand cu dalta sa,

O iarna fumurie va prinde-a se-ndesa.

Dar imi incerc puterea cu atlanti si cu ciclopi,

Cat vor sui spre ceruri monumentalii plopi…

Sprancenele din arcul trufas au mai cazut,

Si unele iluzii abia dac-au tinut.

Cat scrie porumbelul pe ceruri un suis,

Cat zborul unei berze spre alt acoperis,

Cat undele grabite in valuri se rastorn,

Sau numai cat dureaza ecoul unui corn-

Dar eu precum oierii din timpuri m-au durat,

De cand ma stiu cu acelasi avant mi-am masurat

Sperantele,cu plopii monumentali ce vor

Candva s-atinga cerul cu varfurile lor.

%d blogeri au apreciat asta: