DECEMBRIE

la mine, anul acesta, este despre frunze care cad,despre amintiri cu plecări fără întoarcere,despre doruri care dor,despre sfîrșituri,nostalgie, dar și despre bilanț, unele speranțe,visuri …

Decembrie e despre sărbători în familie (chiar dacă un scaun este gol mereu și omul meu, locuiește acum doar la noi în gînd și hălăduiește noaptea prin visele mele),pentru că familia  este cel mai important și frumos lucru din lumea asta cu toate că nu există o formulă specială pentru fericirea ei ,ci doar dragostea necondiționată pentru copii și comunicarea deschisă în lumea asta plină de bizarerii în care des se denaturează deliberat realitatea.

Decembrie este despre a privi înapoi cu iubire și acceptare spre poarta închisă unde   cei care au plecat nu se mai întorc…

nici săgetătorul meu…

„Dar dintre toate cîte pun cunună
Durerilor ce inima sfîșie,
Au fost mereu și fi-vor totdeauna
Plecările ce duc în veșnicie…
Plîng ochii lacrimi calde, pînă seacă,
Și-ajunge pieptul scorbură uscată,
În urma celor care astfel pleacă
Să nu se mai întoarcă niciodată.”

 

PIERDUŢI…

Cu puţin timp în urmă,mai precis pe 17 februarie,o imagine postată pe twitter de către un reprezentant ONU în Iordania a devenit rapid virală…fotografia reprezenta un băieţel sirian refugiat în vîrstă de 4 ani .El  căra o pungă de plastic( în care avea poate jucării la care nu a vrut să renunţe cînd a plecat din Syria,sau poate hăinuţe…cine ştie?)şi era singur în momentul găsirii lui de către angajatii UNHCR care l-au preluat şi trecut graniţa-(Jordan border)Mai tîrziu au mai fost postate şi alte imagini care au arătat că Marwan s-a reunit cu familia sa în Iordania la scurt timp şi s-a explicat că băiatul rămăsese în urma grupului  mare de refugiati.(cel mai mare procent este de femei şi copii)

*********

*Iordania are cel mai mare număr de refugiaţi primiţi

*Refugiatul nu numai

că străbate la picior o întindere de mile printr-un teren arid unde poate fi  rănit dacă încă nu a trecut graniţa,ci a lasat în urmă tot pentru a-şi salva viaţa,a plecat din iad

în video se arată salvarea unui copil de sub dărîmăturile provocate de o explozie

(haos,disperare,distrugere) şi poate nu a luat cu el decît familia şi vreo pătură să se învelească sau

ce a încăput într-un geamantan cărat pe toată distanţa aceea pe umeri sau pe cap,ca să îşi continuie viaţa într-o tabără de refugiaţi ,nevoiţi fiind să-şi facă un nou cămin departe de casa lor care poate nu mai există sau nu o vor mai vedea curînd.În toamna anului 2012 cînd a fost o furtună de nisip, o tabără de refugiaţi arăta cam aşa

*Numărul lor este tot mai mare.

*O generaţie pierdută se scria pe undeva…

dar există refugiaţi palestinieni din 1948 care nu s-au mai putut întoarce la casele lor şi continuă sa trăiască în tabere…de 3 generaţii

O mare parte din primii veniţi au plecat într-o altă lumecopac uscat ,(unii s-au uscat de durere )poate mai bună unde încap toţi fără nicio deosebire,unii dintre urmaşi au reuşit sa îşi facă un cămin ,alţii nu,dar toţi trăiesc cu furia aceea mută şi veşnica intrebare de ce au pierdut totul?

de ce le trebuie viză ca sa-şi vadă propriile pămînturi?

Trăim într-o lume în care parcă s-a semănat ura,cruzimea şi lăcomia fără de margini,se permanentizează conflictele şi se tot întind iar politica îşi joacă jocurile ei.Războiul nu aduce nimic bun pentru oameni,are pretinse motivaţii (a se vedea Irak-ul şi cîte altele de prin lume)este crud şi imoral,distrugătorul mediului ambiant.Oamenii doresc PACE.

2 NOIEMBRIE

Dimineata rece de noiembrie…ah,doar 10 grade!…daca ai prieteni nascuti azi,nu ezita ,suna-i, ca se bucura de gestul tau…stiu acest lucru pentru ca am o prietena scorpion, as putea spune de-o viata .Este o fiinta atenta,munceste din greu,foarte scrupuloasa,indrazneata,personalitate magnetica,un om pe care te poti baza…fiecare dintre noi are familia ei,copiii…prima intrebare cand ne telefonam este  aceea despre sanatate si apoi restul.Ne vizitam cand avem timp,nu ne plictisim cu mii de telefoane,ne stim of-urile si ne sfatuim,ne-am leganat una la cealalta copiii, ne respectam…un fel de surori am devenit in timp ,fartatie pe viata…Candva ei ii placea de Julio Iglesias cum canta…nu stiu daca mai asculta cineva muzica aceea pentru ca i-a trecut vremea demult…le pun aici,cine stie poate mai place cuiva…am plecat sa o sun …de regula, dureaza ceva convorbirea…si poate se mai incalzeste afara ca e tare rece…

sursa

youtube


sursa

youtube


sursa

youtube

POVESTE ADEVARATA

Parintele Sava

Americanul din varful muntelui

Canta in biserica incremenita de ger. Un murmur grav si prelung, urcand din adancuri. Prin ferestrele inalte lumina se cernea in pulberi colorate. Statea drept, inalt, cu barba roscata si ondulata impinsa inainte. Dulama neagra de-abia atingea pamantul. Doar jos de tot, rasfranti peste ghete, se zareau o pereche de jeansi. El era, deci, Parintele Sava. „Americanul”, asa cum ii spuneau credinciosii. Acum zece ani, a traversat oceanul, a schimbat avioane, vapoare, autobuze si trenuri, a calatorit zile si nopti, rugandu-se neincetat, pentru ca intr-un final, cu doar cateva haine si carti, sa ajunga sus, in munte, la Manastirea Oasa. De atunci, n-a

mai plecat niciodata.

Intalnirea cu Dostoievski

Sudul Americii, in anii ’70. Orasul New Orleans forfotea de lume, vapoarele suierau aglomerandu-se in port. In baruri, muzica de jazz mai rasuna, inca, unduitoare. Si nu departe era Mississippi, Marele Fluviu, care se varsa, incarcat de povestile lui Mark Twain, intr-o splendida delta. In asteptarea Craciunului, bucatariile scoteau aburi parfumati. Fluviul cel mare incepuse sa prinda gheata. De dupa ferestrele abia pudrate cu zapada palpaiau seminee. Orasul intreg pulsa, mirosind a budinca si-a crengi de merisor. Numai Stephen, un baietel inaltut, de 15 ani, ramasese surd si orb la toate ispitele. In biblioteca tatalui sau il gasise pe Dostoievski. In iarna aceea, eroii lui l-au tinut zile si nopti inchis in camera, cu sufletul la gura.

Parintele Sava

Unele carti se uita cu greu. Era acolo totul: si dragostea, si suferinta, si orgoliul, si revolta. Dar peste toate astea, era infinit de multa credinta in Dumnezeu. Cateodata umila, smerita, alteori revoltata. Oameni chinuiti, gata sa renasca in spirit prin suferinta. Si mai era o intrebare ce micului Stephen, crescut riguros in sfanta traditie catolica, nu-i dadea pace.

Era, cu adevarat, ortodoxia, o credinta mai presus decat toate? Era ea, asa cum spunea rusul acela contorsionat, inaintea tuturor celorlalte credinte, singura care a pastrat fara sa spurce adevarul istoriei, singura care a tinut, de-a lungul secolelor, calea cea dreapta? Si atunci, catolicismul e cu adevarat ratacit? Vestul? America? Cea mai grozava tara din lume, despre care i se vorbise atat, era si ea in eroare? Citea, de parca fiecare pagina ce urma, i-ar fi putut dezlega totul, oferindu-i cheia de a intelege istoria si lumea in care traia. Citea, absorbit cu totul de poveste. Carte dupa carte. Saptamana dupa saptamana. Era acasa in lumea rusilor patimasi, simtea mirosul padurilor de mesteceni, al gerului ce te patrunde pana la os, al pasiunilor care-ti smulg din carne. Ca si cand s-ar fi ratacit undeva, departe de casa, cu mult inainte sa se fi nascut. Si toate personajele parca vorbeau de el. Era cand Maskin, printul cel macinat de pasiuni, cand Aliosa cel bun si bland. A pendulat, alaturi de ei, intre credinta si indoiala. Cand vacanta a luat sfarsit, stia un lucru: daca nu-L ai pe Dumnezeu, nu ai nimic.

Convertirea

Nu-i usor sa fii singur impotriva tuturor, sa vrei sa marturisesti toate gandurile incrancenate care nu-ti dau pace. Sa le rostesti, chiar, dar sa vezi apoi ca ceilalti nu inteleg nimic, ba chiar te intreaba ce ti-a venit asa, deodata, cu ortodoxia, nu cumva te-ai ticnit? O singura data a incercat sa spuna ceva serios despre asta. Avea atata nevoie sa se destainuie! I-a parut rau, si ani in sir a tacut apoi. Mergea zilnic la Liceul Catolic, unde era inscris, dar n-a mai deschis niciodata discutia. A facut totul cum i se cerea, grabit sa ajunga acasa la cartile lui, pe care le citea in secret: carti despre ortodoxie, marturii duhovnicesti, vieti ale sfintilor si ale marilor mistici. Un dor profund il chema inspre lucrurile acestea tainice si nestiute, inima lui vibra de cum auzea de ele. La 18 ani, cand a terminat liceul, stia ca nu mai e cale de intoarcere. A invatat sa conduca si a plecat singur la o biserica ortodoxa din regiune, unde s-a convertit.

Apoi anii au trecut si viata l-a dus pe alte drumuri. O vreme a vrut sa se faca violonist. A abandonat Conservatorul, dupa trei ani, convins ca nu e facut pentru muzica.

Parintele Sava

Si-a luat, patru ani mai tarziu, licenta in contabilitate, cu nota 9,50. Inclinatia lui spre matematica isi spunea cuvantul. S-a angajat la una din cele mai mari banci ale Americii, manevrand miliarde de dolari, in fonduri de investitii. Avea o viata buna, castiga bine. Seara iesea uneori cu colegii. Isi facuse o prietena. S-au iubit. Apoi s-au despartit. S-a indragostit din nou. Era cat pe ce sa se casatoreasca. Ceva l-a tras mereu inapoi. Niciodata nu le-a marturisit nimic iubitelor lui. Nimic din dorul de altadata, nimic din framantarile lui interioare, din nevoia aproape dureroasa de adevar, de a sti ca viata lui are un sens. Era ca si cum ar fi existat doi Stephen, unul corect, disciplinat, matematic si riguros, care se trezea dimineata la 7, facea dus, bea cafea si mergea la birou, altul ascuns, misterios, care dispretuia in secret tot ce primul construia cu migala, zi dupa zi. Cateodata, seara, la culcare, inchidea ochii si se imagina altundeva, departe, poate intr-unul din romanele rusesti pe care le citise candva. Scuturat de toate nevoile lumesti, de toate grijile care nu servesc la nimic, despovarat de toata alergatura inutila. In vis purta haina neagra, calugareasca, si locuia departe de vuietul lumii, unde aproape iti sunt doar stelele, brazii si Dumnezeu, caruia i se lasa in grija. Caruia i-ar fi dedicat intreaga viata. Si inima i se inunda, atunci, de cea mai adanca pace din lume.

A fost nevoie de timp pentru ca Stephen sa-si urmeze chemarea. Avea 40 de ani, cand indoielile si cautarile au incetat. In fata lui s-au inchis, rand pe rand, toate drumurile serpuite pe care incercase sa o ia, dar care nu-l dusesera niciodata nicaieri. Ar fi putut avea multe intr-o viata de om, dar sunt si oameni pentru care nimic nu e suficient de pretios ca sa ii faca fericiti: nici cariera, nici banii, nici dragostea si nici macar gandul ca ar putea avea un copil. Se saturase el insusi sa mai dea vina pe altii, pe viata, pe imprejurari. Ce ii trebuia lui era in alta parte. Mult mai departe si mult mai diferit. Un drum cu totul nou, deasupra tuturor celorlalte, pe care esti doar tu cu tine si cu Dumnezeu. Un drum care urca spre cer. Un drum care pentru el a inceput in Ohio, la o manastire ortodoxa. Prima manastire ortodoxa adevarata in care a intrat. Cand a pasit inauntru, a simtit cum i se taie picioarele. Lumanarile palpaiau tremuratoare. In lumina lor, sfintii pareau ca lacrimeaza. Calugarii cantau cu voci ragusite, fumul cadelnitei desena fiinte stranii in aer. Si era acolo atata culoare, atata aur, atata lumina! Cat de departe erau toate de sobrietatea catolica. Cat de falsa i se parea religia parintilor lui, privind acum in urma. Si cata caldura aici, printre stranele de lemn sculptat, cata suferinta si cata bucurie in fiecare cuvant al calugarilor. Uitase de el si de toate, si doar bataile inimii ii aminteau ca timpul n-a stat defel in loc.

Timpul nici nu sta vreodata in loc. Dar trebuie sa stii sa lasi deoparte tot ce e de prisos. Toate gandurile marunte si meschine, toate grijile de gospodar, toate ambitiile usoare si trecatoare, toate iluziile si toate poftele.

Atunci, uneori, timpul se desface, ca petalele unui nufar, si poti iesi din el ca un lujer sau ca un fuior de ceata, pentru ca de fapt tu nu mai esti tu, ci doar un gand, cantarind cat un abur: gandul spre Dumnezeu. Si-atunci, nici nu mai simti nimic: nici anii care trec, nici povara corpului, nici raul, nici vartejul lumii de jos. Si daca apuci sa simti macar un strop din bucuria de a fi Acolo, vei tanji toata viata inspre El. E nevoie doar de disciplina, isi spunea, asezat la masuta de lemn din intaia lui chilie. De trei ori il trimisese acasa staretul Serafim al Manastirii din Ohio. Si tot de trei ori s-a intors Stephen, convins ca acolo e locul lui. De-abia atunci a fost primit ca frate incepator. Framanta ceara galbena. Din degetele lui de violonist ieseau lumanari subtiri si parfumate. Prima lui ascultare. O sa le urmeze pe toate, intocmai. Ordine. Ritual. Rugaciune. O sa curete toata neghina din grau. Fir cu fir. Zi dupa zi. O sa faca totul cu disciplina. Si disciplina o sa faca mintea sa taca. Pana ce va uita si de disciplina, va uita de tot, si va lasa iubirea sa tasneasca. Si atunci se va ridica si el ca un lujer sau poate ca un fuior, deasupra tuturor lucrurilor, spre inaltimile cerului, unde esti una cu Domnul.

„Du-te la Oasa!”

Cum il simti pe Dumnezeu? „Uneori, ca pe o tanjire stranie, ce copleseste totul cu flacara ei. Alteori, ceva adanc raspunde in tine, Il stii aproape, fara sa-L poti simti. Ii vezi doar semnele presarate pe cale si stii care e drumul pana la el”. Chiar asa? „Chiar asa, absolut! Dumnezeu nu te lasa in chinuiala daca Il cauti. Vine si El la tine”, imi spune cu o bucurie ciudata, si privirea lui, tot mai transparenta, se pierde spre zarile amintirilor. Intr-o zi, in biblioteca manastirii din Ohio, fratele Stephen a gasit, printre cotoarele mai noi si mai roase de timp ale volumelor, o carte despre Romania. O carte a lui Serafim Joanta (episcop acum la Berlin), o istorie duhovniceasca a Romaniei, de la crestinare si pana in prezent, despre o lume pe care nu si-o putuse imagina. O tara din est, un loc magic, cu oameni care framanta painea rugandu-se la Dumnezeu si taie deasupra semnul crucii. Care nu se culca seara pana nu spun Tatal nostru, care de Sfintele Pasti coboara din cele mai ascunse catune, kilometri intregi, pentru a ajunge la prima biserica. Oameni care cred ca pana si bobul de grau poarta pe el chipul lui Hristos. Nu stia ca, dupa aproape 50 de ani de comunism ateu, in Romania, flacara ortodoxiei ardea mai vie ca niciodata. Asta era tara in care si-ar fi dorit sa fie calugar. Departe, in chilia lui din Ohio, a inceput sa viseze la ea. Si ca s-o aduca usor mai aproape, a inceput sa-i invete limba.

Mai tarziu, staretul Serafim l-a trimis la Athos. Muntele sfant, visul tuturor calugarilor. „Daca iti place, ramai acolo”, i-a mai spus. Si poate ca ar fi ramas acolo, la Vatopedu, daca lucrurile s-ar fi asezat altfel in viata lui. Un tanar calugar, Vasile, i-a vorbit intr-o seara, la asfintit, de Romania. Undeva in munte, departe de capitala, de orase si de sosele, exista o manastire cu calugari tineri si induhovniciti, slujitori ai Domnului, talentati si foarte cititi. Acolo, la Oasa, in locul acela binecuvantat de Dumnezeu, ar fi putut si el sa se simta acasa. De fericire ca a aflat de el, a plecat sa faca metanii la icoana Maicii Domnului. Simtea adanc in inima ca asta e locul de care avea nevoie. Imagini din cele mai vii i se infiripau in minte. Trebuia sa-si faca bagajele cat mai curand.

Parintele Sava

?

Numai ca a doua zi, in timp ce culegea, alaturi de alti frati, masline, un alt frate, Macarie, l-a derutat. „Nu te duce acolo, i-a spus, romanii si-au pierdut credinta, comunismul i-a ratacit, bisericile lor sunt goale. Ramai aici, nicaieri nu-ti va fi mai bine”. Peste sperantele lui s-a asezat o draperie de umbra. Romanii nu erau, deci, asa cum ii credea! Verdictele cadeau cum cadeau maslinele verzi si tari in cosurile de nuiele. Ce avea atunci de facut? Soarele se rasfrangea aramiu in apa marii. Era cald. Era bine. Pietrele straluceau albe si duhul lui Dumnezeu plutea, ca-n Scripturi, peste ape. Ar fi putut ramane acolo. Poate ca gandul lui fusese o prostie. Avea dreptate Macarie, nicaieri n-ar putea gasi un loc mai bun. Cand s-a lasat seara, a luat de jos cosul plin cu masline si au plecat amandoi la staretul Efrem sa-i duca vestea. Se hotarase sa ramana. „Nu poti ramane aici”, i-a spus staretul. „Sunt reguli care ne impiedica sa luam prea multi straini in manastirile grecesti”. Niciodata nu i s-a parut ca vorbele celuilalt par mai dureroase. Peste incapere s-a lasat o liniste grea. Atat de grea, incat Stephen n-a mai putut spune nimic. Parea ca totul incremenise in jur, chiar si gandurile lui. „Du-te la Oasa, fa-te calugar acolo!”, i-a spus intr-un tarziu. De unde stia Sfintia Sa ce-si dorea? N-avea cum sa stie, doar nimeni nu-i spusese nimic, nici macar fratele Vasile. Tocmai se intampla o minune. „N-am stiut”, i-a soptit cateva clipe mai tarziu staretul, la fel de mirat ca si el. „Dar Maica Domnului a vorbit pentru tine”.

Lectia iubirii

Sta in fotoliu, mangaind cu privirea cartile. Ii sunt dragi, pentru ca ele l-au adus la credinta. Sunt carti pe care le iubeste ca pe fiintele vii, carti fara de care viata lui ar fi fost poate alta. Pe una a si tradus-o in engleza si a regasit, cat timp a lucrat, ceva din bucuria de odinioara a primei lecturi. In biblioteca manastirii Oasa, cartile sunt randuite frumos si cu grija. Randuiala! Asta cauta si-n viata de zi cu zi. De cand a calcat prima oara in curtea manastirii au trecut zece ani. Nu-si aminteste mare lucru. Doar racoarea padurii si curtea cam austera. Daca a ramas, e pentru ca a vazut cum obstea a devenit tot mai puternica si mai inteleapta cu fiecare an. Si e convins ca are drumul ei, harazit de Dumnezeu, un drum care nu e la fel cu al altor manastiri. Nicaieri n-a mai intalnit atata iubire, atata intelegere, atata sprijin.

Iesim impreuna afara. Pojghita zapezii se frange sub picioarele noastre. Peste manastire s-a lasat lumina albastra a inserarii. „Auzi?”, ma face atenta. „Ce?” Pe chipul palid i s-a asternut un zambet.

Parintele Sava

In fruntea stranei. Vocea parintelui Sava se aude pana in cer

Cineva bate toaca si sute de ecouri, surde, lemnoase, se intorc inapoi de peste dealurile vecine. Muzica asta poarta cu ea cea mai mare bucurie din lume. In curand va incepe vecernia si, odata cu ea, padurea din jur va fosni infiorata de cantecele lui si ale celorlalti calugari. Cand se aseaza la strana si ia prima nota, isi aminteste ca asta e unul din lucrurile pentru care Dumnezeu l-a trimis aici. Noua lui viata trebuia sa inceapa si cu un nou nume. Numele lui de calugar. I s-a spus Sava. Sfantul martir din muntii Buzaului, sfantul cantaret, cel zicator de psalmi.

Parintele Sava e fericit. A gasit locul unde inima lui infloreste si se deschide petala cu petala. Pentru el, sus in munte, la Oasa, inseamna acasa. Uneori, seara, se intalneste cu ceilalti calugari. Discuta ce mai au de facut, ce au mai citit, ce greutati intampina. E frumos, e bine si tihnit si e o bucurie frateasca de care el, Stephen cel ascuns, nu a avut niciodata parte in viata lui de mirean. De cand e aici e mai deschis si mai vorbaret. A invatat lectia iubirii si a daruirii. Sa dai din tine ca dintr-o paine care se reface la loc. Cu cat dai mai mult, cu atat cresti mai mult. America nu-i mai spune nimic. Se simte acasa printre romani, le-a invatat limba si o vorbeste cu un accent ciudat, impletind in frazele lui cuvinte frumoase si neasteptate: ”

vrajmas, tainic, launtric, smintit”.

Ii place si locul. E aproape muntele, pe care vara il urca in fiecare zi. Iarna, intunericul e aici mai intuneric decat in alta parte. Si frigul taie prin haine si ajunge la os. Noaptea, potecile se umplu de un freamat straniu si vantul inghetat suiera, aducand c

u el urletele lupilor. Dar nu simte nimic din toate astea. S-a obisnuit cu ele. Acolo unde e Dumnezeu e si lumina, si caldura. Si pana la Craciun mai e atat de putin! Manastirea se va umple de oameni. Slujba va rasuna mai limpede ca niciodata in coltul acesta inzapezit de lume. Se vor strange toti, ca o mare familie, in duh de iubire. Sositi de peste tot, in haine albe, romanesti, tinerii vor canta colinde care vor rasuna pana departe, in vale. Hristos se va naste din nou, aducand pace intre oameni. Si lumanarile vor palpai fierbinti: stele rasfirate in cerul ce a coborat pe pamant.

Dia Radu

http://www.formula-as.ro

***********

-M-a impresionat povestea si am pus-o aici pentru cei care nu au citit-o pe FORMULA AS, si intamplator au intrat aici la mine…poate ca, citind mai mult din experientele oamenilor, vom intelege anumite lucruri…care ne scapa noua celor care traim in „lume”…brusc mi s-a facut dor de Romania,de manastirile la care am fost dar si dorinta de a vedea altele despre care nu am stiut mare lucru…

OMUL ESTE O FIINTA COMPLICATA…

Aseara,la o ora tarzie,pe un canal arabesc era un film cu Dalida…prima data nu am recunoscut-o…Este vorba despre” Ziua a6a”in regia lui Youssef Chahine figura proeminenta in industria filmului din cinematografia araba…(el s-a stins din viata in 2008)Acest film a fost facut in 1986 …in 1987 Dalida s-a sinucis…avea 54 de ani…Din origini italiene,(bunicii)Dalida s-a nascut la Cairo in 1933 la 17 ianuarie sub numele de Yolanda Christina Gigliotti…tatal ei a fost violonist la opera din Cairo.In 1950 a castigat titlul Miss Ondine iar in 1954 a fost incoronata Miss Egipt…remarcata de regizorul francez Marc de Gastyne,ea pleaca in Franta cu toate ca parintii ei au fost impotriva acestei plecari…Au urmat ani de succese profesionale dar si de probleme personale care au marcat-o…Dalida a avut peste 500 de melodii cantate in  10 limbi,turneu mondial,55 de discuri de aur,prima cantareata care a primit un disc de diamant…celebra si nefericita(un sot care s-a sinucis,doi iubiti de asemenea s-au sinucis…)Cand s-a intors in Egipt a fost primita ca o regina de insusi presedintele de atunci EL Sadat…dar ea deja era in regres personal …faptul ca nu a reusit sa aiba o familie si mai ales copii, a avut un impact emotional asupra ei…ea a incercat de mai multe ori sa se sinucida…Fratele ei Orlando (care i-a fost si manager o vreme)povesteste ca dupa ce a plecat in Europa ,Dalida,Daly cum i se spunea acasa, era o persoana diferita,secreta,complicata,vulnerabila…tragedia din viata de artist…muzica ei insa este ascultata si astazi…ea a rezistat timpului…Dalida a ramas prin muzica ei…

-melodia este una de dragoste pentru Egipt ,tara ei in care s-a nascut .”.Frumoasa,tara mea”-Helwa ya baladi

Salma Ya Salama„(Du-te sanatos si intoarce-te sanatos!”)este o melodie populara egipeana pe care Dalida a cantat-o si in limba franceza

*******

-Lumea,mereu a fost complicata… si omul, fiinta care poate fi lovita atat de usor ,se izbeste in viata de lucruri pe care nu le poate depasi…dar el este DATOR SA LUPTE!

MARLYN MONROE…

J.Randy Taraborrelli a scris The Secret life of Marlyn Monroe,unde ne prezinta o Marlyn care a suferit…

-imaginea de glamour si de incredere pentru lumea dinafara

-femeia mult mai tulbure decat o stiau oamenii

Marlyn Monroe,simbol si super star al cinematografiei americane,s-a nascut in la 1 iunie 1926(in Gemeni).Copilaria ei a fost una trista( din cauza mamei ei bolnave),mutandu-se dintr-un loc in altul printre care si la orfelinat.Povestea ei a starnit de-a lungul timpului intrigi si inventii…din cauza frumusetii ei si mai ales a faptului ca fost o fiinta vulnerabila.Pentru ca mama si bunica ei au sfarsit in azile de nebuni,Marlyn a trait mereu cu amenintarea de nebunie iminenta…Ea a invins cote insurmontabile pentru a deveni nu numai adorata ci si respectata,un mare star.

In privat,Marlyn a fost mereu in cautarea reintregirii familiei sale.A tinut legatura cu mama sa,constant institutionalizata si cu sora sa de care lumea nu a stiut.

Marlyn Monroe a fost mai mult decat o stea de film celebru;suflet vulnerabil,spirit generos,soldat curajos intr-o batalie devastatoare cu mintea ei…

%d blogeri au apreciat asta: