15 SEPT.

ziua în care s-a născut regina crimelor.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Agatha_Christie


„Puteam născoci intrigi în neștire.Niciodată nu mi s-a întîmplat să rămîn în pană de idei și să mă cuprindă disperarea că nu mai știu ce să scriu”.

Anunțuri

DELIRUL

Marin Preda-Delirul„O fiinţă umană suportă presiunea întregului univers.Ar trebui s-o apuce spaima şi să se sinucidă.O superbă nepăsare se citeşte însă în ochii oamenilor în faţa dezastrelor şi dacă se întîmplă ca unul din ei sa-şi piardă această nepăsare,tatăl bate totuşi cu energie singur cuiele în sicriul fiicei lui care s-a sinucis.Omul e făcut să domine universul şi îl şi domină,chiar dacă fizic este pentru moment complicat să părăsească planeta pe care s-a născut.De altfel nici nu e prea clar de ce ar trebui să facă acest lucru,cînd cerul negru de catran de dincolo de atmosfera noastră nu promite nimic bun.
Şi cu toate acestea oamenii nu sînt sănătoşi la cap,sau în orice caz,aşa cum îl domină în anumite epoci istorice microbii şi virusurile,tot aşa îi apucă pe unii din ei din cînd în cînd pe o anumită suprafaţă a globului ranchiuna nedomolită împotriva altor popoare,dorinţa de răzbunare pentru umiliri vechi,obsesia că locul lor în lume nu e cel care li s-ar cuveni,sentimente şi obsesii care la un moment dat devin paroxistice şi pe care unul din ei,cel mai puţin sănătos la cap, dar dotat cu virtuţi,cum ar fi darul de a vorbi în faţa mulţimilor şi a le vrăji prin verbul lor,unite cu dorinţa de putere şi dominaţie,le amplifică monstruos şi îi face pe toţi complici ai tuturor evenimentelor care survin,chiar dacă nu toţi sînt de acord să participe şi nici nu participă la ele.Într-o lume paşnică sminteala unei naţiuni provoacă o furtună în întreaga lume.
*****************************************************
În timpurile moderne învingătorul nu vine numai cu armatele sale şi îţi ocupă teritoriul.El nu se mulţumeşte cum spune poetul,să-ţi ia pîinea din vatră,fructele de pe crăci şi de pe araci,stupii de albine din grădină şi să-şi pună nara la izvoarele pămîntului tău şi să le soarbă din adîncuri bogăţiile…El aduce cu sine,în spatele frontului,arhive în care fiecare om al ţării tale a devenit o simplă fişă în dreptul căreia e scris ce trebuie să i se întîmple:liste minuţios întocmite de persoane care trebuiesc imediat arestate şi executate;liste de persoane care trebuiesc executate ceva mai tîrziu;liste de persoane care trebuiesc spînzurate abia după aceea;teroarea trebuie să vină în valuri,în urma fiecărui val o pauză şi impresia liniştitoare că totul s-a terminat.Şi tot astfel pînă ce vor deveni simple abstracţiuni ale neantului oamenii tăi politici de frunte,oamenii care sînt mîndria naţiunii tale,oamenii de cultură vestiţi,scriitori şi artişti.Totul e calculat dinainte,în cancelarii şi birouri cu ferestre mari,în timp ce lumina zilei bate în geamuri,lumina fizică, simbol al frumuseţii vieţii pe pămînt.Iar într-un furgon special sînt aduse ,pentru restul populaţiei căzută în robie şi a cărei elită nu va mai exista,cartelele,şi ele imprimate din timp,pe baza cărora totul se va raţiona şi ţi se va permite să primeşti doar atît cît să nu mori,deşi această grijă e ultima pe care cuceritorul ar putea-o avea faţă de tine,chiar dacă s-ar auzi voci care ar spune că aceşti sclavi,ca să poată munci pentru el,au nevoie de hrană.N-are nici o importanţă,sclavii ăştia se înmulţesc şi aşa prea mult,e plin pămîntul de ei,o să avem suficienţi sclavi,ăştia sînt dintre cei periculoşi,lăsaţi-i să moară de foame.”
***
frag.din Delirul -Partea a patra,cap.V pag.317,
cap.VI,pag.26
de
Marin Preda(1922-1980),a fost un academician, nuvelist, romancier, scriitor, director de editură român,autorul operelor: „Moromeții”, „Delirul”, „Cel mai iubit dintre pământeni”, „Marele singuratic”, „Viața ca o pradă”, etc.
*****
Romanul Delirul, a avut un mare succes la apariţia sa în 1975,prima ediţie fiind citită cu mare interes de publicul cititor al autorului care a trăit în direct evenimentele descrise în roman despre care şi-a spus părerea,acestea derulîndu-se în preajma intrării României în cel de al doilea război mondial ,vremuri tulburi.Delirul, nu este totuşi un roman istoric sau politic,ci un roman de dragoste care ne prezintă un tînăr („A lu’ Parizianu”)plecat din satul natal să îşi facă o viaţă nouă în capitala,drumul lui,calităţile intelectuale,dragostea cu o fata frumoasă ,poveşti de viaţă toate vii,personaje fascinante fixate în tabloul istoric al vremii.
Am recitit cartea în zilele friguroase de februarie…ce-i drept ediţia prefaţată de Ion Cristoiu în 1991,Editura Expres,prima ediţie pe a cărei copertă scria” cartea românească”, am pierdut-o cu drumurile mele.
P.S
Tocmai am citit că 12 % din populaţia totală a lumii se află în stare de conflict.
‘Omenirea trebuie să pună capăt războiului, altfel războiul va pune capăt omenirii.’
‘Mankind must put an end to war – or war will put an end to mankind’
John F. Kennedy
Oare ce preţ are pacea lumii?
pereche de porumbei albi

PISICA PRINTRE PORUMBEI

Cu mulţi ani în urmă ,o carte a  Agathei Christie nu o lăsam deloc din mînă pînă nu o terminam de citit.Am fost captivată de la început de detectivul Poirot şi flerul lui,de intrigi,de investigarea crimelor.Nu ştiu de ce eram aşa de atrasă de cărţi poliţiste ,era ceva serios,îmi făceam lista de suspecţi,încercam să văd cine a comis crima ,eram prinsă de tot ce mai la deal la vale,îmi era înflăcărată imaginaţia,visam să devin detectiv asemeni lui Hercule Poirot.Între timp mi-a trecut da am apucat să citesc cam tot ce era de gen prin biblioteca şcolii la vremea aceea.Aşa se face că nu am uitat de” Pisica printre porumbei” de care mi-am amintit în această perioadă cînd pisica mea s-a dedat la rele.E drept că începutul acţiunii din carte se petrece  tot prin Orientul Mijlociu,un prinţ,săculeţul de diamante ascuns,complotul şi ne mutăm în Anglia la una din cele mai bune şcoli de fete ,ultimul loc canumai mama sa nu fiire s-ar putea asocia cu vreo crimă…cred că au citit mulţi cartea.

Şi cum spuneam, pisica mea a început să prindă mai întîi păsărele şi să le aducă la pisoiaşi ,că de,are familie mare.Presupun că a terminat toţi şoarecii din zonă din moment ce umbla prin copaci după zburătoare.Dacă nu venea vecinul să-mi spună că pisica i-a înşfacat mai mulţi porumbei care tocmai învăţau să zboare dar n-au mai apucat,nici n-aş fi bănuit că s-a urcat pe casele oamenilor şi s-a dat la măcel cu sînge rece,mă bazam pe faptul că eu le dau şi de mîncare.pis,pis

” Nu!a răcnit omul,nu se mai poate,o otrăvesc.”

„Lasă că rezolv eu”,i-am zis şi am plecat să caut prin grădină vreo dovadă a ceea ce făptuise pisica.N-a durat mult şi am găsit urmele  pe sub nişte plante,nas de detectiv.bietul porumbelNu am avut răbdare să caut toate probele că m-am grăbit să-i altoiesc nişte cozi de mătură mai ales pentru că penele găsite erau albe.Mi-am amintit cum unii ucid pacea în lume,tot nişte”pisici „care inventează tot felul de motive şi mijloace. Pe pisica mea nu pot să o dau chiar imediat pentru că pisoii nu sînt înţărcaţi,singura soluţie ar fi să-i dau mai multă mîncare.pisicestiPlus că mai am un motan mare şi aprig dar ăla e „serios” nu ştiu pe unde vînează că nu am primit reclamaţii. L-au crescut copiii de mic cu mouse-ul de la calculator.

Curios este faptul că pisica nu este interesată de pui de gaină,că de vreo două săptămîni mi-a adus un nepot ( face experienţe cu nişte clocitori)nişte pui mărişori fără să îi fi cerut, pentru că nu am prea mult spaţiu şi nici găinar priceput nu sînt.Cred că pisica nu a dat iama la poiata puilor că-s ai casei,o fi ştiind ea, mîţa ceva.Şi pe urmă,cum să te strici cu vecinii din cauza pisicilor?Eu, aşa, îmi respect megieşii chiar dacă  nu toţi iubesc pisicile şi cam în fiecare an m-au văduvit de una,două .Ele nu-mi sînt animale de companie,pur şi simplu cred că o casă cu un gram de spaţiu trebuie să aibă o pisică,un căţel acolo, să le îngrijească şi iubească şi pe ele cineva.Dar sa fie la om doar probleme pisiceşti din astea ,că nu sînt grele.(cîte alte probleme pîndesc la colţ)

*****

Pe vremea cînd citeam eu Agatha Christie şi-mi imaginam cum arată un criminal şi un detectiv, nu aveam decît un canal tv.Acum ştirile despre crime sîngeroase şi o grămadă de emisiuni şi filme total needucative,imorale,nocive ,ni se dau pe toate canalele.Ţi se bulbucă ochii şi te lasă cu gura căscată.Violenţa prezentată la televizor te lasă interzis.Media se întrece pe sine în a ne prezenta tot felul de ştiri utile şi inutile pentru a ne agita şi mai tare valul în care trăim…formatori de opinie şi manipulare, cu scopul de dezorientarea opiniei publice aşa că mi-am anulat iar nişte abonamente, iar la tv,noroc de telecomandă!

CALATORUL…

A strabatut 121 ooo km(73 ooo mile?)…si este considerat unul din cei mai mari calatori al  timpurilor.

Google il sarbatoreste azi…

IBN BATTUTA(ابن بطوطة)un marocan (berber)n.1304-1377(?)explorator,savant,judecator,expert in geografie,botanica si teologie islamica , a vizitat cea mai mare parte a lumii islamice inclusiv Africa de Nord , Cornul Africii , Africa de Vest , Europa de Sud şi Europa de Est si Vest, Orientul Mijlociu , Asia de Sud , Asia Centrală , Asia de Sud-Est şi China depasindu-l pe Marco Polo(n.1254-1324).

Calatoriile lui au durat aproape 30 de ani…dupa care a publicat cartea „Rihla„(الرحلة)… „The Travels„prin care a ramas cunoscut.Un crater de pe Luna ii poarta numele…in Dubai este Ibn Battuta Mall…mai multe Cinema-uri ii poarta numele…

***********

In timpurile noastre tot mai putin batem lumea in lung si lat la picior…avem tot felul de mijloace de transport,ce-i drept nu la toti accesibile… ca preturi…

Am fost candva intr-o expeditie care a insumat vreo 200 de km dar si vreo 20 de zile de mers…si credeam ca am strabatut o distanta …mare…

Mersul pe jos este un exercitiu fizic complet …

Mihai Ralea( 1896-1964) in cartea sa Note de calatorie, pe care o mai rasfoiesc din cand in cand ,ne spune:

…”A pleca,de cele mai multe ori,inseamna a reinvia.Viata noastra,profesionalizata implacabil de un mecanism zilnic,strangulata in toate veleitatile si pornirile ei de spontanietate,persecutate de un zeu al omogeneitatii care uraste relieful,variatia si surpriza,se scurge asemenea ei insesi,pe o curba de moarte si indobitocire fara liman posibil,in unitati de timp egale matematic,hotarate de ceasornic si de calendar…Ne ramane astfel calatoria ca suprema reinnoire:un fel de metempsihoza-paliativ.Fizionomia noastra prea fixata capata o linie in plus or in minus…calatoria ne mintuieste de multe ori.”Mihai Ralea

Asa ca ma gandesc si eu la calatorie…doar sa se incalzeasca timpul…

DUPA STIRI…

Am intrat sa citesc stirile pe care le primesc in mail si m-am intalnit cu  reactiile oamenilor la schimbarea care a avut loc in guvern…vad ca „s-a rupt pisica in doua”…

Pentru mine chiar ca e greu sa „inteleg „ce si cum…

 Am vazut si ca :

Google il sarbatoreste azi pe Charles Dickens,200 de ani de la nastere…(n.7feb.1812-9 june 1870)

Mi-am amintit ca am citit doar patru carti de-ale romancierului englez:

Oliver Twist,David Copperfield ,Poveste despre doua orase si Marile Sperante insa   mi-au ramas vii in minte aventurile lui Oliver…eram copil si citeam plangand …eram impresionata de orfan,de saracia dar si de aventurile sale…Mult mai tarziu cand am citit Marile Sperante am inteles ca insusi autorul a carui biografie am citit-o a fost nespus de sarac si nefericit…si a avut si zece copii…(?)

In final mi-am citit stirile,una mai” interesantadecat cealalta ,iata si un exemplu:

„Peste 3500 de femei din Iran fac arte martiale si se pregatesc sa devina ninja ,anunta un comunicat oficial,citat de televiziunea iraniana Press TV si ziarul The Atlantic.”(realitatea.net)

Am vazut si  video-ul cu femeile ninja din armata Iranului

aici

sursa

youtube

Asta pentru ca la noi azi a fost teoretic prima zi de scoala dupa o vacanta de o luna…insa profesorii tocmai au intrat in proteste pe durata nedeterminataasa ca pana li se rezolva doleantele ,odraslele mele sunt tot in vacanta…Se vede ca se infierbanta lucrurile peste tot in lume…

Mai bine ne facem ninja…ca nu se stie…

alambicate vremuri…

da

uite ce ganduri

am

la

ore

mici din noapte.

Sunt sigura ca si ceilalti parinti sunt ingrijorati de problema de la scoala…

Si de altele…

CE MAI CITESC AZI…

Azi 8 sept.este Sfanta Marie Mica,Nasterea Maicii Domnului…sarbatoare…citesc mai mult decat in celelalte zile…

„Fantomele din ceata

de Nicolae Steinhardt

Vrem sa fim iertati, dar nu suntem dispusi sa iertam si noi. Vrem sa ni se acorde atentie si sa ne fie luate în consideratie toate drepturile, dorintele, de nu si capriciile, luam însa foarte grabit si împrastiat aminte la nevoile, doleantele si solicitarile celorlalti. Ceilalti! Ei ne apar undeva, departe, ca un soi de fantome pierdute în ceata. Ni se pare, de fapt, ca toti cei din jur au obligatii fata de noi, iar noi fata de nimeni, niciodata. Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun si îndreptatit, numai noi avem, întotdeauna, dreptate. Nici cu gândul nu gândim ca s-ar putea sa nu avem întotdeauna dreptate. Nici cu gândul nu gândim ca s-ar putea sa fi gresit, sa fi napastuit sau insultat pe cineva; parca purtam, temeinic încrustata în tesuturile adânci ale sinei, o balanta cu talerul îndreptat în favoarea noastra, ca si acul busolei mereu îndreptat înspre miazanoapte. Echivalentul unui pacemaker menit nu a reglementa bataile inimii, ci a ne întari convingerea ca tot ceea ce facem este bun si infailibil.

Mai mult: pe toti cei care nu sunt aidoma noua ori nu fac toate cele întocmai ca noi îi socotim, fara sovaiala si din toata inima, nebuni. Adeverindu-se astfel vorba Sfântului Antonie cel Mare: va veni vremea când oamenii vor înnebuni: fiecare va crede ca toti ceilalti sunt nebuni. Vremea aceea a si venit sau mai bine zis a fost dintru început, omul purtând în sinea sa convingerea ca numai în el exista armonia, buna cuviinta, întelepciunea, ratiunea, dreptatea si ca el este modelul tuturor obiceiurilor, deprinderilor si gândurilor normale. Fiecare eu se considera etalonul impecabil al purtarilor fara gres: de la cele mai importante pâna la cele mai marunte. Nu manânca, nu bea, nu se spala, nu umbla, nu cugeta, nu crede, nu se exprima întocmai ca mine? E nebun, ce mai încoace si încolo; e nebun furios si vrednic de gheena. Fiecare eu se crede centrul lumii. Cel mai greu ne este a savârsi povata lui Hristos, a da viata imboldului capital: nu putem iesi din noi adica, nu suntem în stare a iesi din noi si a ne privi din afara. Si totusi cerinta aceasta e de neînlaturat si de neocolit: trebuie sa fim capabili de a ne privi pe noi însine din afara, a ne aprecia si a ne judeca pe noi însine asa cum neîntrerupt, necrutator, netulburati îi urmarim si îi judecam pe cei din jurul nostru.

Astrofizica a trecut, de-a lungul mileniilor, prin felurite faze: s-au succedat pe rând geocentrismul, heliocentrismul pâna ce, acum, începem a întelege ca pamântul nu-i decât o planeta de marime mijlocie într-un sistem solar periferic al unei oarecare galaxii, una printre numeroasele care alcatuiesc milioanele (pare-se) de roiuri apartinând portiunii de cosmos ce ne este, deocamdata, dat a cunoaste. Firea omeneasca e predispusa a fi chiar mai marginita decât heliocentrismul sau geocentrismul. Ne este congenital egocentrismul, a carui talmacire în limbaj vernacular ne-o da expresia vulgara, dar si exacta: a te crede buricul pamântului. Consecintele conceptiei acesteia sunt simple si logice: eu am toate drepturile, mie mi se cuvine totul, eu nu am nici un soi de obligatie fata de nimeni, eu nu sunt cu nimic dator nimanui; scurt spus: eu am numai drepturi iar ceilalti au fata de mine numai datorii. Epitalamul acesta luciferic, imnul acesta de sine statator al trufiei desantate e ritmat pe un singur si foarte scurt refren: eu, eu, eu . . .

Sfatul staruitor al Mântuitorului e cu totul diferit: a iesi din sine înseamna a ne privi cu ochi straini, din afara, obiectiv, la rece; înseamna capacitatea de a ne putea vedea si considera (fizic si axiologic) ca pe unul dintre cei foarte multi care ne înconjoara. Nu ne putem socoti iesiti din noi decât în momentul în care fiecare eu îsi va fi dat seama ca nu-i decât o biata oarecare vietate (asemanatoare celor vreo cinci miliarde de altele care si ele roiesc pe aceasta planeta) si va fi renuntat cu desavârsire a se socoti singur Stapânitor si Domn al ei.

De ne e specifica si ne uneste nediscriminatoriu o însusire, apoi este chiar aceasta atât de vivace tendinta a centrarii lumii si universului asupra-ne. Germanii o numesc cu un termen foarte potrivit: Ichhaftigkeit (autoindividualizare), deosebind în fiecare dintre noi neastâmparata vrere de a ne lua drept un Cezar, de a juca în tot locul si în orice împrejurare rolul de vedeta. Cezarism, vedetism. Daca însa izbutim sa ne asezam (si percepem) în adevarata noastra situatie de infima unitate a unui imens ansamblu de semeni, operam o schimbare de perspectiva de însemnatate majora: dam realitate si celorlalti, încetam de a-i înregistra ca pe o masa amorfa de fantasme pierdute în ceata, abur si clarobscur. Ceilalti devin atunci si ei o suma de individualitati, de persoane (cum, pe buna si sfânta dreptate, nu înceteaza filosofia personalista a ne numi), înzestrati si ei, ca si noi, cu aspiratii, pretentii, aidoma noua; care ne privesc si ei pe noi, din afara si necrutator, închipuindu-si, întocmai ca noi, ca au numai drepturi si deloc îndatoriri, asteptându-se din partea noastra la o totala conformare cu optica lor, cu mentalitatea si coordonatele lor psihice si simtitoare.

Pericopa evanghelica de la Matei 18, 23 35 chiar asa ne învata: a nu crede ca numai noi suntem vrednici de iertare, ca numai noi avem drepturi iar ceilalti numai datorii, vesnici datornici ai nostri cum se afla, tintuiti în aceasta stare mai abitir decât serbul de pamântul pe care de-a pururi va trebui sa-l lucreze. Ceata trebuie risipita, e de datoria noastra morala si crestineasca sa ne obisnuim a ne privi si judeca si cunoaste fara indulgenta si partinire, recunoscând si celorlalti statutul de fiinte slobode si egale în drepturi cu noi. Ceilalti (cum îi place lui J.P. Sartre a spune) nu sunt niste vagi concentrari ectoplasmice, niste fantome, niste numere ale lui Avogadro, ascultând doar de legile statisticii si numerelor mari: sunt la fel de reali ca si noi, le suntem datori nu mai putin decât ne sunt ei datori noua. Greu ne vine a cugeta si proceda astfel, dar nimic temeinic, curat si cinstit nu putem realiza câta vreme nu ne convingem ca nu numai eu sunt, ci si ei sunt, ca toti deopotriva ne bucuram de drepturi si suntem grevati de îndatoriri.

In mult citita carte a doctorului Moody, „Viata dupa viata”, sufletul omului în stare de moarte clinica este înfatisat ca iesind din trup si uitându-se din afara, de la oarecare înaltime, la trupul întins pe un pat ori pe o brancarda, în sala de reanimare a spitalului. Iata pilda pe care fara a mai astepta moartea clinica ar fi cum nu se poate mai bine sa o urmam, iata actiunea profund crestina de care se cade sa ne aratam capabili. In viata fiind, sa facem si noi ca pacientii doctorului Moody: sa iesim din noi si sa privim cu atentie, neamagire si asprime, întocmai ca pe un altul, la fel de strasnic, de nepartinitor si de nemilostivnic. Ne vom înfiora! Vor înceta visul dulce si înselator al autocompatimirii si multumirii de sine, demonicele impulsuri ale vointei de putere, nitzscheenele, adlerienele si lorentzienele noastre instincte de suprematie, imperialism si agresiune, se vor ridica de pe ochii nostri valurile egocentrismului care ne împiedica sa acordam realitate deplina si regim de egalitate celor care sunt din aceeasi plamada cu noi. Ne vom aduce aminte de înteleapta enuntare indiana tat tvam asi: si tu esti aceasta, ceilalti nu-s dintr-o alta specie, sunt în cel mai strict, mai biologic, mai stiintific înteles al termenilor fratii tai, congenerii tai…

Cercetându-ne, ispitindu-ne din afara, cu ochi nemitarnici (pe cât se poate, desigur, dar în orice caz nu cu îngaduinta ori si culpabila complezenta), vom fi, fiecare dintre noi, propriul nostru Judecator de Apoi, pregatindu-ne astfel în modul cel mai nimerit pentru adevarata si obsteasca Judecata din urma. Numai cântarindu-ne nepartinitor si necrutator, efectuând zilnic ori la intervale regulate o Judecata de Apoi personala, particulara, ne vom îndrepta si îmbunatati si înfatisa, cu sorti buni, cu sorti de a fi iertati si miluiti, Judecatorului celui drept. Câta vreme însa ne vom socoti centrul cercului ce ne înconjoara egalitar pe toti si nu vom întelege ca acel cerc pascalian îsi are centrul în fiecare fiinta salasluitoare într-însul, riscam sa auzim si noi: dati-l pe mâna chinuitorilor pâna ce-si va plati toata datoria. (Pâna semnificând vesnicia).

Daca ne închidem si ne ferecam în noi si ne acordam numai noua drepturi si ne scutim de orice datoriri, suntem pierduti si vrednici de pedeapsa menita egocentrismului: singuratatea absoluta. Caci în zadar si în pustiu vom striga: Eu, eu, eu…Chemarea aceasta disperata nimeni nu o va auzi si nimeni, asadar, nu-i va raspunde. Intru totul degeaba cere mila si ajutor însinguratul de buna voie, nemilosul împrumutator, strasnicul stiutor numai de lege si îndurare când îi iese în cale datornicul sau. Va pati ca Shylock, negutatorul din Venetia, eroul lui Shakespeare, creditorul care se amagise cu încrederea oarba în lege, pâna ce aceasta se întoarce asupra-i, învatându-l ca tot omul are nevoie de întelegere si îndurare. (Din partea lui Dumnezeu, din parte oamenilor). Va primi replica, de care se învrednicesc, dupa ce si-au ucis spre a-l jefui, fiul si fratele (pe care nu-l recunosc dupa o despartire de mai bine de treizeci de ani), mama si fiica în „Neîntelegerea” lui Albert Camus, din partea batrânului cu barba alba, de pe palierul etajului celui mai de sus al hanului lor (batrânul care de fapt simbolizeaza divinitatea): Nu! Un nu la fel de înghetat, distant, definitiv si îndârjit ca si flacarile reci ale iadului. Pilda celui care datora zece de talanti sa o primim ca pe o minunata povata divina si ca pe o stringenta lectie practica de purtare existentiala.

O data mai mult, prin textul de la Matei 18, 23 35, se adevereste ca Hristos ne-a propovaduit nu atât o noua religie, cât un nou mod de a trai, „a way of life” cum zic anglosaxonii, convinsi ca de o mai utila si pragmatica învatatura decât a lui Hristos, nu dam pe acest pamânt.

Sa iesim din noi, sa ne privim nepartinitor si necrutator din afara, sa risipim ceata din jur, sa ne privim nediscriminatoriu, sa parasim lumea fantomatica a egocentrismului spre a intra în realitate si în atât de elogiatul realism. Nu-i nevoie sa învatam realismul. El sta la baza propovaduirii lui Hristos! Crestinatatea iata realismul!”

sursa

http://www.parohie.ro

BIBLIOTECA DIGITALA

Prezentare

„DACOROMANICA este cea mai importantă bibliotecă digitală românească accesibilă gratuit în INTERNET. Dezvoltarea ei prin îmbogăţirea continuă cu documente digitalizate se face permanent, în fiecare săptămână, pentru a fi un veritabil instrument în serviciul reţelelor de cooperare naţională şi internaţională, precum şi pentru a deveni partener în Biblioteca Virtuală Europeană EUROPEANA. DACOROMANICA este singura bibliotecă digitală profesionistă din România, concepută pentru a răspunde provocărilor Mileniului III.”

Are foarte multe domenii…daca sunteti ca si mine, adica nu aveti biblioteci in preajma incercati aici…

http://www.dacoromanica.ro/

POVESTE ADEVARATA

Parintele Sava

Americanul din varful muntelui

Canta in biserica incremenita de ger. Un murmur grav si prelung, urcand din adancuri. Prin ferestrele inalte lumina se cernea in pulberi colorate. Statea drept, inalt, cu barba roscata si ondulata impinsa inainte. Dulama neagra de-abia atingea pamantul. Doar jos de tot, rasfranti peste ghete, se zareau o pereche de jeansi. El era, deci, Parintele Sava. „Americanul”, asa cum ii spuneau credinciosii. Acum zece ani, a traversat oceanul, a schimbat avioane, vapoare, autobuze si trenuri, a calatorit zile si nopti, rugandu-se neincetat, pentru ca intr-un final, cu doar cateva haine si carti, sa ajunga sus, in munte, la Manastirea Oasa. De atunci, n-a

mai plecat niciodata.

Intalnirea cu Dostoievski

Sudul Americii, in anii ’70. Orasul New Orleans forfotea de lume, vapoarele suierau aglomerandu-se in port. In baruri, muzica de jazz mai rasuna, inca, unduitoare. Si nu departe era Mississippi, Marele Fluviu, care se varsa, incarcat de povestile lui Mark Twain, intr-o splendida delta. In asteptarea Craciunului, bucatariile scoteau aburi parfumati. Fluviul cel mare incepuse sa prinda gheata. De dupa ferestrele abia pudrate cu zapada palpaiau seminee. Orasul intreg pulsa, mirosind a budinca si-a crengi de merisor. Numai Stephen, un baietel inaltut, de 15 ani, ramasese surd si orb la toate ispitele. In biblioteca tatalui sau il gasise pe Dostoievski. In iarna aceea, eroii lui l-au tinut zile si nopti inchis in camera, cu sufletul la gura.

Parintele Sava

Unele carti se uita cu greu. Era acolo totul: si dragostea, si suferinta, si orgoliul, si revolta. Dar peste toate astea, era infinit de multa credinta in Dumnezeu. Cateodata umila, smerita, alteori revoltata. Oameni chinuiti, gata sa renasca in spirit prin suferinta. Si mai era o intrebare ce micului Stephen, crescut riguros in sfanta traditie catolica, nu-i dadea pace.

Era, cu adevarat, ortodoxia, o credinta mai presus decat toate? Era ea, asa cum spunea rusul acela contorsionat, inaintea tuturor celorlalte credinte, singura care a pastrat fara sa spurce adevarul istoriei, singura care a tinut, de-a lungul secolelor, calea cea dreapta? Si atunci, catolicismul e cu adevarat ratacit? Vestul? America? Cea mai grozava tara din lume, despre care i se vorbise atat, era si ea in eroare? Citea, de parca fiecare pagina ce urma, i-ar fi putut dezlega totul, oferindu-i cheia de a intelege istoria si lumea in care traia. Citea, absorbit cu totul de poveste. Carte dupa carte. Saptamana dupa saptamana. Era acasa in lumea rusilor patimasi, simtea mirosul padurilor de mesteceni, al gerului ce te patrunde pana la os, al pasiunilor care-ti smulg din carne. Ca si cand s-ar fi ratacit undeva, departe de casa, cu mult inainte sa se fi nascut. Si toate personajele parca vorbeau de el. Era cand Maskin, printul cel macinat de pasiuni, cand Aliosa cel bun si bland. A pendulat, alaturi de ei, intre credinta si indoiala. Cand vacanta a luat sfarsit, stia un lucru: daca nu-L ai pe Dumnezeu, nu ai nimic.

Convertirea

Nu-i usor sa fii singur impotriva tuturor, sa vrei sa marturisesti toate gandurile incrancenate care nu-ti dau pace. Sa le rostesti, chiar, dar sa vezi apoi ca ceilalti nu inteleg nimic, ba chiar te intreaba ce ti-a venit asa, deodata, cu ortodoxia, nu cumva te-ai ticnit? O singura data a incercat sa spuna ceva serios despre asta. Avea atata nevoie sa se destainuie! I-a parut rau, si ani in sir a tacut apoi. Mergea zilnic la Liceul Catolic, unde era inscris, dar n-a mai deschis niciodata discutia. A facut totul cum i se cerea, grabit sa ajunga acasa la cartile lui, pe care le citea in secret: carti despre ortodoxie, marturii duhovnicesti, vieti ale sfintilor si ale marilor mistici. Un dor profund il chema inspre lucrurile acestea tainice si nestiute, inima lui vibra de cum auzea de ele. La 18 ani, cand a terminat liceul, stia ca nu mai e cale de intoarcere. A invatat sa conduca si a plecat singur la o biserica ortodoxa din regiune, unde s-a convertit.

Apoi anii au trecut si viata l-a dus pe alte drumuri. O vreme a vrut sa se faca violonist. A abandonat Conservatorul, dupa trei ani, convins ca nu e facut pentru muzica.

Parintele Sava

Si-a luat, patru ani mai tarziu, licenta in contabilitate, cu nota 9,50. Inclinatia lui spre matematica isi spunea cuvantul. S-a angajat la una din cele mai mari banci ale Americii, manevrand miliarde de dolari, in fonduri de investitii. Avea o viata buna, castiga bine. Seara iesea uneori cu colegii. Isi facuse o prietena. S-au iubit. Apoi s-au despartit. S-a indragostit din nou. Era cat pe ce sa se casatoreasca. Ceva l-a tras mereu inapoi. Niciodata nu le-a marturisit nimic iubitelor lui. Nimic din dorul de altadata, nimic din framantarile lui interioare, din nevoia aproape dureroasa de adevar, de a sti ca viata lui are un sens. Era ca si cum ar fi existat doi Stephen, unul corect, disciplinat, matematic si riguros, care se trezea dimineata la 7, facea dus, bea cafea si mergea la birou, altul ascuns, misterios, care dispretuia in secret tot ce primul construia cu migala, zi dupa zi. Cateodata, seara, la culcare, inchidea ochii si se imagina altundeva, departe, poate intr-unul din romanele rusesti pe care le citise candva. Scuturat de toate nevoile lumesti, de toate grijile care nu servesc la nimic, despovarat de toata alergatura inutila. In vis purta haina neagra, calugareasca, si locuia departe de vuietul lumii, unde aproape iti sunt doar stelele, brazii si Dumnezeu, caruia i se lasa in grija. Caruia i-ar fi dedicat intreaga viata. Si inima i se inunda, atunci, de cea mai adanca pace din lume.

A fost nevoie de timp pentru ca Stephen sa-si urmeze chemarea. Avea 40 de ani, cand indoielile si cautarile au incetat. In fata lui s-au inchis, rand pe rand, toate drumurile serpuite pe care incercase sa o ia, dar care nu-l dusesera niciodata nicaieri. Ar fi putut avea multe intr-o viata de om, dar sunt si oameni pentru care nimic nu e suficient de pretios ca sa ii faca fericiti: nici cariera, nici banii, nici dragostea si nici macar gandul ca ar putea avea un copil. Se saturase el insusi sa mai dea vina pe altii, pe viata, pe imprejurari. Ce ii trebuia lui era in alta parte. Mult mai departe si mult mai diferit. Un drum cu totul nou, deasupra tuturor celorlalte, pe care esti doar tu cu tine si cu Dumnezeu. Un drum care urca spre cer. Un drum care pentru el a inceput in Ohio, la o manastire ortodoxa. Prima manastire ortodoxa adevarata in care a intrat. Cand a pasit inauntru, a simtit cum i se taie picioarele. Lumanarile palpaiau tremuratoare. In lumina lor, sfintii pareau ca lacrimeaza. Calugarii cantau cu voci ragusite, fumul cadelnitei desena fiinte stranii in aer. Si era acolo atata culoare, atata aur, atata lumina! Cat de departe erau toate de sobrietatea catolica. Cat de falsa i se parea religia parintilor lui, privind acum in urma. Si cata caldura aici, printre stranele de lemn sculptat, cata suferinta si cata bucurie in fiecare cuvant al calugarilor. Uitase de el si de toate, si doar bataile inimii ii aminteau ca timpul n-a stat defel in loc.

Timpul nici nu sta vreodata in loc. Dar trebuie sa stii sa lasi deoparte tot ce e de prisos. Toate gandurile marunte si meschine, toate grijile de gospodar, toate ambitiile usoare si trecatoare, toate iluziile si toate poftele.

Atunci, uneori, timpul se desface, ca petalele unui nufar, si poti iesi din el ca un lujer sau ca un fuior de ceata, pentru ca de fapt tu nu mai esti tu, ci doar un gand, cantarind cat un abur: gandul spre Dumnezeu. Si-atunci, nici nu mai simti nimic: nici anii care trec, nici povara corpului, nici raul, nici vartejul lumii de jos. Si daca apuci sa simti macar un strop din bucuria de a fi Acolo, vei tanji toata viata inspre El. E nevoie doar de disciplina, isi spunea, asezat la masuta de lemn din intaia lui chilie. De trei ori il trimisese acasa staretul Serafim al Manastirii din Ohio. Si tot de trei ori s-a intors Stephen, convins ca acolo e locul lui. De-abia atunci a fost primit ca frate incepator. Framanta ceara galbena. Din degetele lui de violonist ieseau lumanari subtiri si parfumate. Prima lui ascultare. O sa le urmeze pe toate, intocmai. Ordine. Ritual. Rugaciune. O sa curete toata neghina din grau. Fir cu fir. Zi dupa zi. O sa faca totul cu disciplina. Si disciplina o sa faca mintea sa taca. Pana ce va uita si de disciplina, va uita de tot, si va lasa iubirea sa tasneasca. Si atunci se va ridica si el ca un lujer sau poate ca un fuior, deasupra tuturor lucrurilor, spre inaltimile cerului, unde esti una cu Domnul.

„Du-te la Oasa!”

Cum il simti pe Dumnezeu? „Uneori, ca pe o tanjire stranie, ce copleseste totul cu flacara ei. Alteori, ceva adanc raspunde in tine, Il stii aproape, fara sa-L poti simti. Ii vezi doar semnele presarate pe cale si stii care e drumul pana la el”. Chiar asa? „Chiar asa, absolut! Dumnezeu nu te lasa in chinuiala daca Il cauti. Vine si El la tine”, imi spune cu o bucurie ciudata, si privirea lui, tot mai transparenta, se pierde spre zarile amintirilor. Intr-o zi, in biblioteca manastirii din Ohio, fratele Stephen a gasit, printre cotoarele mai noi si mai roase de timp ale volumelor, o carte despre Romania. O carte a lui Serafim Joanta (episcop acum la Berlin), o istorie duhovniceasca a Romaniei, de la crestinare si pana in prezent, despre o lume pe care nu si-o putuse imagina. O tara din est, un loc magic, cu oameni care framanta painea rugandu-se la Dumnezeu si taie deasupra semnul crucii. Care nu se culca seara pana nu spun Tatal nostru, care de Sfintele Pasti coboara din cele mai ascunse catune, kilometri intregi, pentru a ajunge la prima biserica. Oameni care cred ca pana si bobul de grau poarta pe el chipul lui Hristos. Nu stia ca, dupa aproape 50 de ani de comunism ateu, in Romania, flacara ortodoxiei ardea mai vie ca niciodata. Asta era tara in care si-ar fi dorit sa fie calugar. Departe, in chilia lui din Ohio, a inceput sa viseze la ea. Si ca s-o aduca usor mai aproape, a inceput sa-i invete limba.

Mai tarziu, staretul Serafim l-a trimis la Athos. Muntele sfant, visul tuturor calugarilor. „Daca iti place, ramai acolo”, i-a mai spus. Si poate ca ar fi ramas acolo, la Vatopedu, daca lucrurile s-ar fi asezat altfel in viata lui. Un tanar calugar, Vasile, i-a vorbit intr-o seara, la asfintit, de Romania. Undeva in munte, departe de capitala, de orase si de sosele, exista o manastire cu calugari tineri si induhovniciti, slujitori ai Domnului, talentati si foarte cititi. Acolo, la Oasa, in locul acela binecuvantat de Dumnezeu, ar fi putut si el sa se simta acasa. De fericire ca a aflat de el, a plecat sa faca metanii la icoana Maicii Domnului. Simtea adanc in inima ca asta e locul de care avea nevoie. Imagini din cele mai vii i se infiripau in minte. Trebuia sa-si faca bagajele cat mai curand.

Parintele Sava

?

Numai ca a doua zi, in timp ce culegea, alaturi de alti frati, masline, un alt frate, Macarie, l-a derutat. „Nu te duce acolo, i-a spus, romanii si-au pierdut credinta, comunismul i-a ratacit, bisericile lor sunt goale. Ramai aici, nicaieri nu-ti va fi mai bine”. Peste sperantele lui s-a asezat o draperie de umbra. Romanii nu erau, deci, asa cum ii credea! Verdictele cadeau cum cadeau maslinele verzi si tari in cosurile de nuiele. Ce avea atunci de facut? Soarele se rasfrangea aramiu in apa marii. Era cald. Era bine. Pietrele straluceau albe si duhul lui Dumnezeu plutea, ca-n Scripturi, peste ape. Ar fi putut ramane acolo. Poate ca gandul lui fusese o prostie. Avea dreptate Macarie, nicaieri n-ar putea gasi un loc mai bun. Cand s-a lasat seara, a luat de jos cosul plin cu masline si au plecat amandoi la staretul Efrem sa-i duca vestea. Se hotarase sa ramana. „Nu poti ramane aici”, i-a spus staretul. „Sunt reguli care ne impiedica sa luam prea multi straini in manastirile grecesti”. Niciodata nu i s-a parut ca vorbele celuilalt par mai dureroase. Peste incapere s-a lasat o liniste grea. Atat de grea, incat Stephen n-a mai putut spune nimic. Parea ca totul incremenise in jur, chiar si gandurile lui. „Du-te la Oasa, fa-te calugar acolo!”, i-a spus intr-un tarziu. De unde stia Sfintia Sa ce-si dorea? N-avea cum sa stie, doar nimeni nu-i spusese nimic, nici macar fratele Vasile. Tocmai se intampla o minune. „N-am stiut”, i-a soptit cateva clipe mai tarziu staretul, la fel de mirat ca si el. „Dar Maica Domnului a vorbit pentru tine”.

Lectia iubirii

Sta in fotoliu, mangaind cu privirea cartile. Ii sunt dragi, pentru ca ele l-au adus la credinta. Sunt carti pe care le iubeste ca pe fiintele vii, carti fara de care viata lui ar fi fost poate alta. Pe una a si tradus-o in engleza si a regasit, cat timp a lucrat, ceva din bucuria de odinioara a primei lecturi. In biblioteca manastirii Oasa, cartile sunt randuite frumos si cu grija. Randuiala! Asta cauta si-n viata de zi cu zi. De cand a calcat prima oara in curtea manastirii au trecut zece ani. Nu-si aminteste mare lucru. Doar racoarea padurii si curtea cam austera. Daca a ramas, e pentru ca a vazut cum obstea a devenit tot mai puternica si mai inteleapta cu fiecare an. Si e convins ca are drumul ei, harazit de Dumnezeu, un drum care nu e la fel cu al altor manastiri. Nicaieri n-a mai intalnit atata iubire, atata intelegere, atata sprijin.

Iesim impreuna afara. Pojghita zapezii se frange sub picioarele noastre. Peste manastire s-a lasat lumina albastra a inserarii. „Auzi?”, ma face atenta. „Ce?” Pe chipul palid i s-a asternut un zambet.

Parintele Sava

In fruntea stranei. Vocea parintelui Sava se aude pana in cer

Cineva bate toaca si sute de ecouri, surde, lemnoase, se intorc inapoi de peste dealurile vecine. Muzica asta poarta cu ea cea mai mare bucurie din lume. In curand va incepe vecernia si, odata cu ea, padurea din jur va fosni infiorata de cantecele lui si ale celorlalti calugari. Cand se aseaza la strana si ia prima nota, isi aminteste ca asta e unul din lucrurile pentru care Dumnezeu l-a trimis aici. Noua lui viata trebuia sa inceapa si cu un nou nume. Numele lui de calugar. I s-a spus Sava. Sfantul martir din muntii Buzaului, sfantul cantaret, cel zicator de psalmi.

Parintele Sava e fericit. A gasit locul unde inima lui infloreste si se deschide petala cu petala. Pentru el, sus in munte, la Oasa, inseamna acasa. Uneori, seara, se intalneste cu ceilalti calugari. Discuta ce mai au de facut, ce au mai citit, ce greutati intampina. E frumos, e bine si tihnit si e o bucurie frateasca de care el, Stephen cel ascuns, nu a avut niciodata parte in viata lui de mirean. De cand e aici e mai deschis si mai vorbaret. A invatat lectia iubirii si a daruirii. Sa dai din tine ca dintr-o paine care se reface la loc. Cu cat dai mai mult, cu atat cresti mai mult. America nu-i mai spune nimic. Se simte acasa printre romani, le-a invatat limba si o vorbeste cu un accent ciudat, impletind in frazele lui cuvinte frumoase si neasteptate: ”

vrajmas, tainic, launtric, smintit”.

Ii place si locul. E aproape muntele, pe care vara il urca in fiecare zi. Iarna, intunericul e aici mai intuneric decat in alta parte. Si frigul taie prin haine si ajunge la os. Noaptea, potecile se umplu de un freamat straniu si vantul inghetat suiera, aducand c

u el urletele lupilor. Dar nu simte nimic din toate astea. S-a obisnuit cu ele. Acolo unde e Dumnezeu e si lumina, si caldura. Si pana la Craciun mai e atat de putin! Manastirea se va umple de oameni. Slujba va rasuna mai limpede ca niciodata in coltul acesta inzapezit de lume. Se vor strange toti, ca o mare familie, in duh de iubire. Sositi de peste tot, in haine albe, romanesti, tinerii vor canta colinde care vor rasuna pana departe, in vale. Hristos se va naste din nou, aducand pace intre oameni. Si lumanarile vor palpai fierbinti: stele rasfirate in cerul ce a coborat pe pamant.

Dia Radu

http://www.formula-as.ro

***********

-M-a impresionat povestea si am pus-o aici pentru cei care nu au citit-o pe FORMULA AS, si intamplator au intrat aici la mine…poate ca, citind mai mult din experientele oamenilor, vom intelege anumite lucruri…care ne scapa noua celor care traim in „lume”…brusc mi s-a facut dor de Romania,de manastirile la care am fost dar si dorinta de a vedea altele despre care nu am stiut mare lucru…

NEINTELEGEREA…

Totul a inceput cu aranjatul cartilor:nu prea stau bine,sunt ingramadite ca-s multe si atunci am recurs la mutatul lor in alta parte.Fiica mea m-a intrebat daca pot sa renunt la cartea- Gone with de wind- de Margarett Mitchel- si sa puna in locul ei altceva..(ca si asa e prea veche).probabil ceva cu vampiri…si desigur situatia a scapat de sub control eu incercand sa ii explic despre carte si filmul- Pe aripile vantului-…ca am citit si am vazut filmul de n.ori,ca are zece premii Oscar si nu l-a detronat nici un alt film timp de 20 de ani,ca a avut cele mai mari incasari de-a lungul tuturor timpurilor,ca ramane nemuritor,are o  poveste extraordinara de dragoste,ca actorii sunt frumosi si si-au interpretat rolurile  perfect…si in sfarsit i-am mai spus ca probabil sunt oameni care si astazi mai citesc aceasta carte sau vizioneaza acest film…Raspunsul ei a fost…(unde dai si unde crapa)…astazi nimeni nu se mai uita decat la VAMPIRE DIARIES si desigur la GHOST…referindu-se la generatia ei care asculta muzica ciudata a si mai ciudatilor cantareti..(Lady Gaga etc )si se uita la filme cu vampiri)Pana la urma dupa multe explicatii care au deviat de la subiect, a inteles ca acea carte la care tin este una din cartile care a avut un mare succes.M-am simtit dintr-odata facand parte dintr-o” generatie apusa”fara forta necesara  de a ma putea lupta cu toate ideile adolescentilor…care pe „furis”mai asculta si cate „o manea”…Intamplarea m-a pus pe ganduri ,asa ca am pus o caseta cu EAGLES,si am „uitat-o”deschisa acolo, si, am observat ca a fost ascultata…

Discutia nu a fost incheiata;pregatesc agumente solide pentru proxima ocazie…

Sigur,fiecare cu gusturile lui

%d blogeri au apreciat asta: