CARACATIŢA

Victor Hugo-oamenii mariiExistă expresia: „Sub piatra stă pitit ţiparul”;ar fi mai potrivit să se spuna „Îndărătul liniştii se ascunde furtuna.”

„Ca să fim liberi şi drepţi nu depinde decît de noi.Seninătatea e de natură interioară.Iar primăvara veşnică se află în noi înşine.”Victor Hugo
******************

„MONSTRUL
Ca să îţi dai seama ce înseamnă o caracatiţă trebuie să dai ochii cu ea.
În comparaţie cu caracatiţa,balaurul cu şapte capete din poveste te face să zîmbeşti.
***
Caracatiţa n-are muşchi,n-are platoşă,n-are corn,n-are ac,n-are cleşte,n-are coadă cu care să apuce sau strivească,n-are înotătoare cu care să poată tăia,n-are aripi prevăzute cu unghii,n-are ţepi, n-are spadă,n-are electricitate ,n-are virus,n-are venin,n-are gheare,n-are cioc,n-are dinţi.Dar din toate animalele e cea mai perfect înarmată.
Dar în definitiv ,ce-i o caracatiţă?E o ventuză.
În recifele din largul mării,acolo unde apa îşi expune şi îşi ascunde toate splendorile,în adînciturile stîncilor,unde nu pătrunde nici o fiinţă omenească,în peşterile necunoscute,unde-i belşug de vegetaţie,de crustacee şi de scoici,sau sub adîncile portaluri ale oceanului,înotătorul care se încumetă,ispitit de frumuseţea locurilor să ajungă pînă acolo,riscă să o întîlnească.Dacă o întîlneşti vreodată,nu fi curios,fugi cît mai repede.Intri acolo fermecat şi ieşi îngrozit.
Iată ce înseamnă această întîlnire,întotdeauna cu putinţă printre stîncile din largul mării.carte-Victor Hugo
O formă cenuşie care şerpuieşte prin apă,de grosimea braţului şi lungă de aproape o jumătate de cot,o cîrpă,seamănă cu o umbrelă închisă fără mîner.Această zdreanţă vine spre tine încet-încet.Deodată se deschide,opt raze se desfăşoară brusc în jurul unei feţe cu doi ochi;aceste raze sînt vii;unduirea lor e ca o vîlvătaie;alcătuiesc un fel de roată ;pe de-a-ntregul desfăşurată,are un diametru de cinci picioare.Groaznică desfăşurare care se năpusteşte asupra ta.
Hidra apucă omul cu cangea.
Această lighioană se lipeşte de prada ei,o acoperă şi o leagă strîns cu panglicile ei lungi.Partea de dedesubt e de culoare gălbuie,cea de deasupra e pămîntie.Cu neputinţă să găseşti vreo asemănare acestei curioase nuanţe colbăite;ai spune că-i o vietate alcătuită din cenuşă şi care trăieşte în apă.Cînd se înfurie devine violentă.E moale,fapt care te înspăimîntă.
Nodurile ei leagă fedeleş,atingerile ei paralizează.
E ca o lighioană atinsă de scorbut şi acoperită de cangrene.
Caracatiţa nu poate fi smulsă cu nici un chip.Se face una cu prada.În ce fel?Prin vid.Cele opt braţe,roase la rădăcină,se subţiază treptat-treptat şi se termină prin nişte ace ascuţite.Sub fiecare din ele se înşiră două rînduri paralele de mici umflături,adevărate tumori purulente care merg descrescînd,cele mai mari la rădăcină,cele mai mici la vîrf;fiecare şir are douazecişicinci de asemenea umflături.Fiecare tentacul are cincizeci,iar animalul are în total patru sute.Aceste umflături sînt ventuze.Aceste ventuze sînt nişte zgîrciuri cilindrice,răsfrînte,pămîntii.La caracatiţele mari,ventuzele merg descrescînd de la un diametru cît al unei monede de cinci franci,pînă la grosimea unui bob de linte.Aceste crîmpeie de tub ies din animal şi apoi reintră în el.Ele pot pătrunde în corpul victimei pînă la o adîncime de un palmac.
Acest aparat de supt are fineţea unei claviaturi.Se ridică şi apoi coboară.Ascultă pînă şi cele mai neînsemnate dorinţe ale lighioanei.Nu exista sensibilitate care să egaleze însuşirea de a se contracta pe care o au aceste ventuze,contracţiuni care sînt întotdeauna proporţionale cu mişcările lăuntrice ale animalului şi cu exerciţiile dinafară.Balaurul are sensibilitatea unei mimoze.
***
Cel care scrie aceste rînduri a văzut cu ochii lui la Serk,în peştera zisă „dughenele”o caracatiţă urmărind înot un om care se scalda.După ce a fost omorîtă,a fost măsurată;avea un diametru de patru picioare engleze(un metru şi un sfert)şi au putut fi numărate patru sute de ventuze.Lighioana pe moarte le scotea încă înafară cu mişcări convulsive.
****
Cînd vînează sau stă la pîndă,caracatiţa se face nevăzută;se micşorează,se comprimă,se reduce la cea mai simplă expresie a ei.Se confundă cu penumbra.Pare o cută a valurilor.Seamănă a orice numai a făptură vienu.
Caracatiţa e ipocrită.N-o bagi în seamă,şi dintr-o dată se deschide.
O vîscozitate înzestrată cu voinţă,ce poate fi mai îngrozitor?Clei plămădit cu ură.
În cele mai limpezi şi mai albastre ape ţîşneşte această hidoasă şi lacomă stea a mării.Ceea ce e mai îngrozitor e că nici n-o simţi cînd se apropie.Aproape întotdeauna,în clipa în care ai zărit-o te-a şi înhăţat.
***
Nu are oase,nu are sînge,nu are carne.E flască.Înlăuntrul ei nu se găseşte nimic.E o piele.Îi poţi întoarce tentaculele pe dos aşa cum întorci degetele unei mănuşi.
Are un singur orificiu,la mijloc în locul de unde pornesc razele.Această deschizătură unică e anusul?E gura?E şi una şi alta.
Acelaşi orificiu îndeplineşte ambele funcţiuni.Intrarea e totodată şi ieşire.Lighioana are corpul rece.
Nu există strînsoare care să se compare cu aceea a cefalopodelor.
Căci eşti atacat de o maşină pneumatică.Ai de-a face cu vidul prevăzut cu picioare.Nu ţi se înfig în piele nici unghii,nici colţi;e un fel de crestare indescriptibilă a pielii.O muşcătură e lucru de temut,dar nu atîta cît o sugere.Gheara nu-i nimic pe lîngă ventuză.Gheara ,înseamnă animalul care pătrunde în carnea ta;ventuza,înseamnă corpul tău care se scurge în animal.Muşchii ţi se umflă,tendoanele ţi se răsucesc,pielea îţi plesneşte sub apăsarea spurcată,sîngele ţîşneşte şi se amestecă într-un chip înfricoşător cu limfa moluştei.Animalul te acoperă cu o mie de guri hidoase;lighioana se încorporează omului,om şi lighioană devin un amalgam.Te contopeşti cu ea.Această imagine de coşmar îţi stă pe trup.
Tigrul nu poate decît să te sfîşie,caracatiţa,oroare!te aspiră.Te trage spre ea şi în ea,şi ferecat,năclăit,neputincios,te simţi încet-încet vărsat în acest sac înspăimîntător,care e un monstru.
Mai mult decît faptul groaznic de a fi mîncat de viu e faptul de neînchipuit de a fi supt de viu.”

OAMENII MĂRII (Monstrul pag.287-293)

Victor Hugo

(n. 26 februarie 1802 – d. 22 mai 1885)

„Închin această carte insulei ospitalităţii şi libertăţii,acestui colţ din bătrînul pămînt normand,unde trăieşte un mic popor de nobili oameni ai mării-asprei şi blîndei stînci Guernesezy,astăzi azilul meu,şi poate şi mormîntul.
V.H”

**********

Dacă monstrul scriitorului Victor Hugo a fost doar rodul unei imaginaţii fabuloase ,sigur în viaţa sa reală s-a lovit de o „caracatiţă „,dovadă că a fost exilat timp de 19 ani.(din 1851 până în 1870 ). În acelaşi exil, Hugo a scris romanul Mizerabilii.

„La Piovra” puternică, cu tentacule regenerabile o întîlnim peste tot şi în toate în viaţa noastră de zi cu zi.Ca o consolare, caracatiţa, se mai poate găsi şi pe grătar ,în tigaie prăjită ,friptă ,etc pe la iubitorii de fructe de mare.N-am înţeles de ce toate formele de viaţă marine se numesc fructe de mare dacă totuşi sînt animale.

DUPA STIRI…

Am intrat sa citesc stirile pe care le primesc in mail si m-am intalnit cu  reactiile oamenilor la schimbarea care a avut loc in guvern…vad ca „s-a rupt pisica in doua”…

Pentru mine chiar ca e greu sa „inteleg „ce si cum…

 Am vazut si ca :

Google il sarbatoreste azi pe Charles Dickens,200 de ani de la nastere…(n.7feb.1812-9 june 1870)

Mi-am amintit ca am citit doar patru carti de-ale romancierului englez:

Oliver Twist,David Copperfield ,Poveste despre doua orase si Marile Sperante insa   mi-au ramas vii in minte aventurile lui Oliver…eram copil si citeam plangand …eram impresionata de orfan,de saracia dar si de aventurile sale…Mult mai tarziu cand am citit Marile Sperante am inteles ca insusi autorul a carui biografie am citit-o a fost nespus de sarac si nefericit…si a avut si zece copii…(?)

In final mi-am citit stirile,una mai” interesantadecat cealalta ,iata si un exemplu:

„Peste 3500 de femei din Iran fac arte martiale si se pregatesc sa devina ninja ,anunta un comunicat oficial,citat de televiziunea iraniana Press TV si ziarul The Atlantic.”(realitatea.net)

Am vazut si  video-ul cu femeile ninja din armata Iranului

aici

sursa

youtube

Asta pentru ca la noi azi a fost teoretic prima zi de scoala dupa o vacanta de o luna…insa profesorii tocmai au intrat in proteste pe durata nedeterminataasa ca pana li se rezolva doleantele ,odraslele mele sunt tot in vacanta…Se vede ca se infierbanta lucrurile peste tot in lume…

Mai bine ne facem ninja…ca nu se stie…

alambicate vremuri…

da

uite ce ganduri

am

la

ore

mici din noapte.

Sunt sigura ca si ceilalti parinti sunt ingrijorati de problema de la scoala…

Si de altele…

CE MAI CITESC AZI…

Azi 8 sept.este Sfanta Marie Mica,Nasterea Maicii Domnului…sarbatoare…citesc mai mult decat in celelalte zile…

„Fantomele din ceata

de Nicolae Steinhardt

Vrem sa fim iertati, dar nu suntem dispusi sa iertam si noi. Vrem sa ni se acorde atentie si sa ne fie luate în consideratie toate drepturile, dorintele, de nu si capriciile, luam însa foarte grabit si împrastiat aminte la nevoile, doleantele si solicitarile celorlalti. Ceilalti! Ei ne apar undeva, departe, ca un soi de fantome pierdute în ceata. Ni se pare, de fapt, ca toti cei din jur au obligatii fata de noi, iar noi fata de nimeni, niciodata. Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun si îndreptatit, numai noi avem, întotdeauna, dreptate. Nici cu gândul nu gândim ca s-ar putea sa nu avem întotdeauna dreptate. Nici cu gândul nu gândim ca s-ar putea sa fi gresit, sa fi napastuit sau insultat pe cineva; parca purtam, temeinic încrustata în tesuturile adânci ale sinei, o balanta cu talerul îndreptat în favoarea noastra, ca si acul busolei mereu îndreptat înspre miazanoapte. Echivalentul unui pacemaker menit nu a reglementa bataile inimii, ci a ne întari convingerea ca tot ceea ce facem este bun si infailibil.

Mai mult: pe toti cei care nu sunt aidoma noua ori nu fac toate cele întocmai ca noi îi socotim, fara sovaiala si din toata inima, nebuni. Adeverindu-se astfel vorba Sfântului Antonie cel Mare: va veni vremea când oamenii vor înnebuni: fiecare va crede ca toti ceilalti sunt nebuni. Vremea aceea a si venit sau mai bine zis a fost dintru început, omul purtând în sinea sa convingerea ca numai în el exista armonia, buna cuviinta, întelepciunea, ratiunea, dreptatea si ca el este modelul tuturor obiceiurilor, deprinderilor si gândurilor normale. Fiecare eu se considera etalonul impecabil al purtarilor fara gres: de la cele mai importante pâna la cele mai marunte. Nu manânca, nu bea, nu se spala, nu umbla, nu cugeta, nu crede, nu se exprima întocmai ca mine? E nebun, ce mai încoace si încolo; e nebun furios si vrednic de gheena. Fiecare eu se crede centrul lumii. Cel mai greu ne este a savârsi povata lui Hristos, a da viata imboldului capital: nu putem iesi din noi adica, nu suntem în stare a iesi din noi si a ne privi din afara. Si totusi cerinta aceasta e de neînlaturat si de neocolit: trebuie sa fim capabili de a ne privi pe noi însine din afara, a ne aprecia si a ne judeca pe noi însine asa cum neîntrerupt, necrutator, netulburati îi urmarim si îi judecam pe cei din jurul nostru.

Astrofizica a trecut, de-a lungul mileniilor, prin felurite faze: s-au succedat pe rând geocentrismul, heliocentrismul pâna ce, acum, începem a întelege ca pamântul nu-i decât o planeta de marime mijlocie într-un sistem solar periferic al unei oarecare galaxii, una printre numeroasele care alcatuiesc milioanele (pare-se) de roiuri apartinând portiunii de cosmos ce ne este, deocamdata, dat a cunoaste. Firea omeneasca e predispusa a fi chiar mai marginita decât heliocentrismul sau geocentrismul. Ne este congenital egocentrismul, a carui talmacire în limbaj vernacular ne-o da expresia vulgara, dar si exacta: a te crede buricul pamântului. Consecintele conceptiei acesteia sunt simple si logice: eu am toate drepturile, mie mi se cuvine totul, eu nu am nici un soi de obligatie fata de nimeni, eu nu sunt cu nimic dator nimanui; scurt spus: eu am numai drepturi iar ceilalti au fata de mine numai datorii. Epitalamul acesta luciferic, imnul acesta de sine statator al trufiei desantate e ritmat pe un singur si foarte scurt refren: eu, eu, eu . . .

Sfatul staruitor al Mântuitorului e cu totul diferit: a iesi din sine înseamna a ne privi cu ochi straini, din afara, obiectiv, la rece; înseamna capacitatea de a ne putea vedea si considera (fizic si axiologic) ca pe unul dintre cei foarte multi care ne înconjoara. Nu ne putem socoti iesiti din noi decât în momentul în care fiecare eu îsi va fi dat seama ca nu-i decât o biata oarecare vietate (asemanatoare celor vreo cinci miliarde de altele care si ele roiesc pe aceasta planeta) si va fi renuntat cu desavârsire a se socoti singur Stapânitor si Domn al ei.

De ne e specifica si ne uneste nediscriminatoriu o însusire, apoi este chiar aceasta atât de vivace tendinta a centrarii lumii si universului asupra-ne. Germanii o numesc cu un termen foarte potrivit: Ichhaftigkeit (autoindividualizare), deosebind în fiecare dintre noi neastâmparata vrere de a ne lua drept un Cezar, de a juca în tot locul si în orice împrejurare rolul de vedeta. Cezarism, vedetism. Daca însa izbutim sa ne asezam (si percepem) în adevarata noastra situatie de infima unitate a unui imens ansamblu de semeni, operam o schimbare de perspectiva de însemnatate majora: dam realitate si celorlalti, încetam de a-i înregistra ca pe o masa amorfa de fantasme pierdute în ceata, abur si clarobscur. Ceilalti devin atunci si ei o suma de individualitati, de persoane (cum, pe buna si sfânta dreptate, nu înceteaza filosofia personalista a ne numi), înzestrati si ei, ca si noi, cu aspiratii, pretentii, aidoma noua; care ne privesc si ei pe noi, din afara si necrutator, închipuindu-si, întocmai ca noi, ca au numai drepturi si deloc îndatoriri, asteptându-se din partea noastra la o totala conformare cu optica lor, cu mentalitatea si coordonatele lor psihice si simtitoare.

Pericopa evanghelica de la Matei 18, 23 35 chiar asa ne învata: a nu crede ca numai noi suntem vrednici de iertare, ca numai noi avem drepturi iar ceilalti numai datorii, vesnici datornici ai nostri cum se afla, tintuiti în aceasta stare mai abitir decât serbul de pamântul pe care de-a pururi va trebui sa-l lucreze. Ceata trebuie risipita, e de datoria noastra morala si crestineasca sa ne obisnuim a ne privi si judeca si cunoaste fara indulgenta si partinire, recunoscând si celorlalti statutul de fiinte slobode si egale în drepturi cu noi. Ceilalti (cum îi place lui J.P. Sartre a spune) nu sunt niste vagi concentrari ectoplasmice, niste fantome, niste numere ale lui Avogadro, ascultând doar de legile statisticii si numerelor mari: sunt la fel de reali ca si noi, le suntem datori nu mai putin decât ne sunt ei datori noua. Greu ne vine a cugeta si proceda astfel, dar nimic temeinic, curat si cinstit nu putem realiza câta vreme nu ne convingem ca nu numai eu sunt, ci si ei sunt, ca toti deopotriva ne bucuram de drepturi si suntem grevati de îndatoriri.

In mult citita carte a doctorului Moody, „Viata dupa viata”, sufletul omului în stare de moarte clinica este înfatisat ca iesind din trup si uitându-se din afara, de la oarecare înaltime, la trupul întins pe un pat ori pe o brancarda, în sala de reanimare a spitalului. Iata pilda pe care fara a mai astepta moartea clinica ar fi cum nu se poate mai bine sa o urmam, iata actiunea profund crestina de care se cade sa ne aratam capabili. In viata fiind, sa facem si noi ca pacientii doctorului Moody: sa iesim din noi si sa privim cu atentie, neamagire si asprime, întocmai ca pe un altul, la fel de strasnic, de nepartinitor si de nemilostivnic. Ne vom înfiora! Vor înceta visul dulce si înselator al autocompatimirii si multumirii de sine, demonicele impulsuri ale vointei de putere, nitzscheenele, adlerienele si lorentzienele noastre instincte de suprematie, imperialism si agresiune, se vor ridica de pe ochii nostri valurile egocentrismului care ne împiedica sa acordam realitate deplina si regim de egalitate celor care sunt din aceeasi plamada cu noi. Ne vom aduce aminte de înteleapta enuntare indiana tat tvam asi: si tu esti aceasta, ceilalti nu-s dintr-o alta specie, sunt în cel mai strict, mai biologic, mai stiintific înteles al termenilor fratii tai, congenerii tai…

Cercetându-ne, ispitindu-ne din afara, cu ochi nemitarnici (pe cât se poate, desigur, dar în orice caz nu cu îngaduinta ori si culpabila complezenta), vom fi, fiecare dintre noi, propriul nostru Judecator de Apoi, pregatindu-ne astfel în modul cel mai nimerit pentru adevarata si obsteasca Judecata din urma. Numai cântarindu-ne nepartinitor si necrutator, efectuând zilnic ori la intervale regulate o Judecata de Apoi personala, particulara, ne vom îndrepta si îmbunatati si înfatisa, cu sorti buni, cu sorti de a fi iertati si miluiti, Judecatorului celui drept. Câta vreme însa ne vom socoti centrul cercului ce ne înconjoara egalitar pe toti si nu vom întelege ca acel cerc pascalian îsi are centrul în fiecare fiinta salasluitoare într-însul, riscam sa auzim si noi: dati-l pe mâna chinuitorilor pâna ce-si va plati toata datoria. (Pâna semnificând vesnicia).

Daca ne închidem si ne ferecam în noi si ne acordam numai noua drepturi si ne scutim de orice datoriri, suntem pierduti si vrednici de pedeapsa menita egocentrismului: singuratatea absoluta. Caci în zadar si în pustiu vom striga: Eu, eu, eu…Chemarea aceasta disperata nimeni nu o va auzi si nimeni, asadar, nu-i va raspunde. Intru totul degeaba cere mila si ajutor însinguratul de buna voie, nemilosul împrumutator, strasnicul stiutor numai de lege si îndurare când îi iese în cale datornicul sau. Va pati ca Shylock, negutatorul din Venetia, eroul lui Shakespeare, creditorul care se amagise cu încrederea oarba în lege, pâna ce aceasta se întoarce asupra-i, învatându-l ca tot omul are nevoie de întelegere si îndurare. (Din partea lui Dumnezeu, din parte oamenilor). Va primi replica, de care se învrednicesc, dupa ce si-au ucis spre a-l jefui, fiul si fratele (pe care nu-l recunosc dupa o despartire de mai bine de treizeci de ani), mama si fiica în „Neîntelegerea” lui Albert Camus, din partea batrânului cu barba alba, de pe palierul etajului celui mai de sus al hanului lor (batrânul care de fapt simbolizeaza divinitatea): Nu! Un nu la fel de înghetat, distant, definitiv si îndârjit ca si flacarile reci ale iadului. Pilda celui care datora zece de talanti sa o primim ca pe o minunata povata divina si ca pe o stringenta lectie practica de purtare existentiala.

O data mai mult, prin textul de la Matei 18, 23 35, se adevereste ca Hristos ne-a propovaduit nu atât o noua religie, cât un nou mod de a trai, „a way of life” cum zic anglosaxonii, convinsi ca de o mai utila si pragmatica învatatura decât a lui Hristos, nu dam pe acest pamânt.

Sa iesim din noi, sa ne privim nepartinitor si necrutator din afara, sa risipim ceata din jur, sa ne privim nediscriminatoriu, sa parasim lumea fantomatica a egocentrismului spre a intra în realitate si în atât de elogiatul realism. Nu-i nevoie sa învatam realismul. El sta la baza propovaduirii lui Hristos! Crestinatatea iata realismul!”

sursa

http://www.parohie.ro

%d blogeri au apreciat asta: