mai multe…despre…

Aseară bucătăream şi eu ceva- un desert ,o budincă dulce adică, şi mă gîndeam la poduri.
Da,la poduri!
Citisem ce de multe ziduri(dar şi garduri,graniţe cît mai solide etc) au construit oamenii de-a lungul timpului şi cît de puţine poduri.De fapt îmi imaginam că pe” Rîul Disperării” pe care trăim avem nevoie de un „pod al speranţei”.

„Din toate cîte le înalţă
şi le zideşte omul din instinct vital, nimic nu este mai bun şi mai vrednic de ochii mei decît podurile. Ele sînt mai importante decît casele, mai sfinte, căci sînt mai obşteşti decît templele. Ale tuturor,egale cu toată lumea, folositoare, sînt durate întotdeauna cu chibzuinţă, în locul în care se întretaie cele mai multe trebuinţe ale oamenilor, mai trainice decît alte construcţii şi fără să slujească unor scopuri rele sau ascunse.

Căci totul este o trecere, un pod ale cărui capete se pierd în infinit şi faţă de care toate podurile de pe pămînt nu sînt decît nişte jucării copilăreşti, nişte simboluri palide. Iar toate speranţele noastre ne stau în faţă, pe malul celălalt.”
Ivo Andric
(1892 – 1975)

Scriitor şi diplomat iugoslav, originar din Bosnia

Premiul Nobel pentru literatură – 1961

Şi-n timp ce gîndurile -mi ” urcaseră pe pod” aud copiii de afară:
-„Arde pe cer…vino să vezi…”
O luase inima la galop,într-o secundă am ajuns acolo…
Era vorba de apusul soarelui,era roşu cerul …of,cum mă pot speria ei care nu ştiu perfect româneşte şi eu cu spaimele mele…

Şi nici încărcătorul de la camera digitală nu mai funcţiona aşa că repede cu telefonul pe cerul”care ardea”.

Un meteorolog explică de ce uneori cerul este atît de colorat.

http://news.nationalgeographic.com/news/2013/10/131027-sunset-sky-change-color-red-clouds-science/